Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Speranţele moscovite ale Chişinăului şi Tiraspolului sau “Moscow never sleeps”?
|
|
În anul care s-a scurs constatăm că între Voronin şi Smirnov s-au produs două întîlniri, ambele fiind organizate sub presiunea Moscovei. Prima a avut loc în incinta Consiliului Orăşenesc Bender, iar cea de a doua la Centrul de creaţie a copiilor şi tinerilor din Tiraspol. Care au fost raţionamentele luate în calcul de către administraţia RMN la stabilirea locaţiilor pentru întrevederi nu se ştie, cert e însă că prin alegerea făcută aceasta a încercat să sugereze şi o oarecare atitudine batjocoritoare: “Voi nu ne recunoaşteţi, iar pe noi nici vînt rece nu ne trece de «recunoaşterea» voastră. Haideţi să ne aşezăm şi să discutăm în faţa stemei şi a drapelului transnistrean. Sau să intrăm în clădirea pe faţada căreia stă un panou care anunţă cu litere enorme despre aniversarea ordinară a Constituţiei Transnistriei”. De fapt, sînt nişte acţiuni de o manieră proprie părţii transnistrene. Să ne amintim de momentul cînd Petru Lucinschi ales Preşedinte al RM dar nu preluase încă funcţia a fost vizitat de către dl I. Smirnov care i-a făcut celui de al doilea preşedinte moldovean un cadou — prima ediţiei a “Atlasului RMN”. Chipurile, pentru ţara voastră din partea ţării noastre. Era ceva de tipul: “chiar mă bucur din suflet că nu v-a plăcut, că nici nu-mi doresc să-mi treceţi pragul prea des”.
Dar ar trebui de fapt să recunoaştem că şi partea moldovenească mereu a abordat Tiraspolul ca pe un oraş mic, indiferent şi ostil. Anume o atare “înţelegere mutuală” formează cadrul relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Chipurile, doi scriem, iar trei în minte. Iată de ce rezultatele negocierilor de durată între cele două părţi sînt întotdeauna foarte previzibile. De-ţi vine să începi a aşterne profeţii pe hîrtie! Şi tot din aceste motive a fost nevoie de a invita mediatorii care, chipurile, convingeau părţile să negocieze. Însă chiar şi cu asistenţa acestora, nu se ştie de ce, întregul proces de negocieri s-a transformat, în final, într-un amalgam de interminabile amînări, măsuri de urgenţă şi negare a realităţilor. Respectivul proces durează de atîta timp că, vorbind alegoric, “copii au crescut atît de mult încît nu-i mai recunoşti”. Conflictul a izbucnit încă pe timpul URSS. Atunci toţi luau aminte către Moscova. Au tot luat aminte către Moscova pe tot parcursul anilor ’90. Un timp, Chişinăul, ce-i drept, a încercat să nu mai i-a aminte către Moscova. Dar oricum lucrurile se aşezau pînă la urmă în aşa fel că fără de Moscova nimic nu mai putea fi soluţionat. De notat că, în relaţiile lor cu Moscova, toţi cei trei preşedinţi ai Moldovei au fost într-atît de previzibili încît ţi se pare de-a dreptul o miracol. Toţi cei trei preşedinţi ai Moldovei priveau către Occident, însă nu au dispus de un program şi de o strategie clare, bine chibzuite ale relaţiilor cu Vestul. Chiar şi documentele existente erau implementate rău de tot (asta în cazul dacă se implementau şi nu se reducea totul la dări de seamă şi rapoarte cu caracter general). Toţi cei trei preşedinţi ai Moldovei au urmat şcoala sovietică a vieţii şi construcţiei partinice, iată de ce, prin inerţie probabil, aceştia tot luau aminte către Moscova, mai ales în subiectele privind reglementarea diferendului transnistrean. Pentru soluţionarea conflictului au fost elaborate o sumedenie de planuri! De nenumărate ori au existat situaţii de genul: “de data asta gata, mîine (într-o săptămînă, într-o lună, toamna aceasta, către sfîrşitul anului) se va produce reintegrarea ţării”. Şi ce s-a întîmplat de fapt? Întotdeauna a intervenit ceva. Întotdeauna ceva nu mergea. În relaţiile cu Moscova s-a tot perpetuat o situaţie specifică, adică “nici cu tine, dar nici fără tine”.
Dar să revenim la prezent. În cadrul ultimei întrevederi care a avut loc la finele anului 2008 cei doi conducători anunţau că se vor înţelege singuri. Dar, cu participarea Moscovei, căci cum s-ar putea fără dînsa?! Posibil că va fi invitată şi OSCE, poate că va fi solicitat şi Occidentul. Şi iată că din nou asistăm la o revenire la origini.
Fiecare dintre părţi speră că asigurîndu-şi suportul sigur al Moscovei va reuşi s-o păcălească pe cealaltă. Dar ar fi posibil? Moscova e mare. Acolo există suficiente grupări financiar-politice cu acces la cele mai importante pîrghii de influenţă. Cînd este închis accesul prin scara principală, intrarea are loc prin uşa din dos. Sînt identificaţi “oamenii necesari” sau, recurgînd la terminologia modernă, lobbyştii care dacă-i abordezi corect iţi promovează linia dorită. Moscova însăşi deocamdată nu a luat o decizie clară în privinţa Transnistriei. Anumite declaraţii oficiale sînt sonorizate, pentru că sînt indispensabile. Însă totodată există şi o reală luptă politică care în cazul Moscovei se dă după culise. În consecinţa acestei lupte Transnistria pentru a cîta oară se dovedeşte a fi pentru Moscova un fel de valiză fără mîner: s-o duci ţi-e greu, dar nici de aruncat nu poţi s-o arunci.
În privinţa noului format “2+1” (Chişinăul şi Tiraspolul + Moscova), am toată certitudinea că mediatorii occidentali, observatorii care dintr-o dată s-au pomenit daţi la o parte, se vor bucura că va apărea vreo oportunitate reală de reintegrare, însă fără participarea acestora. Este evident că odată făcut apelul către Moscova pentru a acorda asistenţă în procesul de reglementare transnistreană acesta va provoca o rejecţie instinctivă din partea Occidentului.
Următoarea întrevedere între Igor Nikolaievici şi Vladimir Nikolaievici este preconizată pentru martie 2009. În martie chiar va fi timpul propice pentru astfel de întîlniri, why not?! În Moldova vor avea loc alegerile la care Transnistria, tradiţional, nu va participa, iar în acest caz ce subiecte ar pune în discuţie Smirnov şi cu Voronin în martie? Că doar nu-i va ura liderul transnistrean celui moldovean victorie în scrutin. Respectiva întrevedere chiar dacă va avea loc şi nu va fi amînată, ca de obicei, pentru o perioadă mai favorabilă, va fi marcată de anumite sentimente de adio. Smirnov va “supravieţui” şi celui de al doilea mandat al celui de-al treilea preşedinte moldovean. În privinţa rezultatelor posibilei/planificatei întîlniri nu există niciun fel de dubii. Mesajul principal a întrevederii va fi următorul: “mai întîi să treacă alegerile la voi, iar pe urmă mai vedem noi cum stau lucrurile”.
În fine, rătăcirea prin labirintul transnistrean ne readuce în acelaşi punct — la Moscova care, aşa cum afirmă de mai mulţi ani mediile oficiale moldoveneşti, arde de nerăbdare să vadă diferendul reglementat.
Să ne referim acum şi la partea către care toţi, într-un fel sau altul, iau aminte şi către care-şi pleacă urechea. Aşa a fost să fie că Moscova este cam alintată de prea multă atenţie faţă de propria-i persoană. Cine este petiţionarul în cadrul dialogului moldo-transnistrean? Moscova? Un astfel de scenariu deocamdată nu este conturat nici de cea mai dezlănţuită imaginaţie. Iată de ce Moscova afişează faţă de toţi petiţionarii din Sud-Vestul fostei URSS un fel de lene şi scepticism, de parcă ar vrea să spună: Că mulţi mai sînteţi, bre! Şi toţi încercaţi să convingeţi că anume varianta înaintată de voi va fi una bună, comodă şi reuşită pentru Moscova. Încercările părţilor în conflict de a se împroşca cu noroi doar de ochii Moscovei la fel este o mişcare cunoscută şi aprobată. Iar îndemnurile de genul — faceţi afaceri doar cu noi — sînt nişte propuneri obişnuite.
Toate sînt formule standard.
Un stereotip.
Să fie oare aceasta calea noastră?
- ↑ Traducere liberă