Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 Monitoring→Politica→Comentarii

Listele comune de candidaţi

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 9 martie 2009
ADEPT logo

Interzicerea blocurilor electorale a contribuit la crearea “polurilor politice”

Modificările Codului electoral de acum un an au stîrnit comentarii diverse. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), care au promovat ideea ridicării pragului electoral pînă la 6%, deopotrivă şi interzicerea blocurilor electorale, şi-au argumentat opţiunea prin necesitatea evitării fragmentării excesive a componenţei viitorului Parlament. Pe de altă parte, Alianţa “Moldova Noastră” (AMN), în calitate de cea mai puternică formaţiune de opoziţie, a criticat amendamentele, lăsînd totuşi să se înţeleagă că este, oarecum, satisfăcută că nu va trebui să suporte presiunile eventualilor condrumeţi electorali de a fi luaţi în “marsupiu”, la fel cum s-a întîmplat la parlamentarele din 2005. Celelalte formaţiuni au fost mai sincere în protestele lor împotriva modificărilor, referindu-se la faptul că acestea sînt contrare recomandărilor instituţiilor internaţionale — OSCE, Comisiei de la Veneţia etc.

Atitudinile faţă de amendamentele menţionate se explică prin interesul partidelor cu “şanse mari” de a beneficia de pe urma redistribuirii “voturilor pierdute” de cele cu un rating la limita trecerii pragului electoral etc. Acestora din urmă, evident, nu le surîde rolul de “plancton electoral” care alimentează “balenele politice”. Numai că un vechi proverb spune despre tot felul de aranjamente că “nu este pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”. Adică, ridicarea pragului electoral şi interzicerea blocurilor electorale ar putea avea efecte neaşteptate pentru designer-ii modificărilor. În acest sens, cel mai evident pericol pentru PCRM este că s-ar putea lipsi de eventuali parteneri de coaliţie. Probabil, anume din aceste considerente PCRM a început a înghiţi părţi de “plancton electoral”, care se regăsesc pe lista de candidaţi ai formaţiunii.

De la bun început devenise evident că singura formulă de ocolire a interdicţiei referitoare la crearea blocurilor electorale va fi “lista comună” a mai multor partide, adică compilată sub auspiciile unuia dintre ele. În mod neaşteptat, chiar partidul care a introdus interdicţia blocurilor — PCRM, a apelat la această formulă de ocoliş. Curiozitatea constă în faptul că partidele de dreapta şi susţinătorii acestora au discutat patetic vreo jumătate de an pe marginea “listei comune a unităţii naţionale”, pentru ca pînă la urmă să reuşească să adune sub auspiciile Mişcării “Acţiunea Europeană” (MAE) alte două partide — Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Român (PNR). În acelaşi timp, PCRM şi Uniunea Centristă din Moldova (UCM), fără discuţii publice despre necesitatea “consolidării forţelor”, au reuşit să formeze două garnituri — “liste comune”, la care au aderat opt formaţiuni.

Pentru observatorii fenomenului politic din Republica Moldova cele trei “liste comune” au devenit de mare interes fiindcă, întîmplător sau nu, au readus în prim plan polarizarea absolut distinctă a opţiunilor de pe cîmpul electoratul moldovenesc. Am putea spune că în actuala campanie electorală “listele comune” s-au constituit în jurul a trei poluri binecunoscuţi electoratului: pro-românesc; pro-rusesc; şi pro-guvernamental/pro-moldovenesc.

Polul pro-guvernamental

Faptul că PCRM a acceptat constituirea “listei comune” cu Partidul Agrar din Moldova (PAM) şi cu Partidul Socialiştilor din Moldova “Patria-Rodina” (PSMPR) este un indicator că liderii partidului de guvernămînt nu mai sînt încrezători în capacitatea reeditării succeselor de altădată. Existau aşteptări că PCRM va pune piedici altor formaţiuni să compileze “liste comune”, invocînd drept argument prevederile articolului 41(2) din Codul electoral: “Partidele politice pot desemna drept candidaţi atît pe membrii lor de partid, cît şi persoanele fără apartenenţă politică”. Dar iată că PCRM a acceptat fără rezerve simplele declaraţii ale liderilor unor partide privind sistarea apartenenţei lor politice pentru a putea participa la alegeri pe o “listă comună”. PCRM chiar a devenit unul din beneficiarii acestui artificiu de ocolire a interdicţiei blocurilor electorale. Că e vorba despre o “listă comună” se vede din faptul că organele de conducere ale PSMPR şi PAM au făcut declaraţii publice privind susţinerea PCRM, iar liderii acestor formaţiuni s-au regăsit pe lista PCRM, evident după ce au făcut declaraţii că îşi sistează calitatea de lideri şi membri ai formaţiunilor pe care le reprezentau.

Singura sursă de confuzie este “categoria de greutate” a partenerilor PCRM. Poate fi înţeleasă cooptarea pe “lista comună” a PSMPR, care are un rating constant, de aproximativ 2%. Însă este cu neputinţă de înţeles rostul cooptării PAM, care nici nu a putut participa la parlamentarele din 2005, iar la alegerile locale din 2007 a acumulat aproximativ vreo 300 (!) de voturi. Totuşi, “lista comună” a PCRM nu e lipsită de semnificaţii profunde. Astfel, PAM a dominat viaţa politică din Republica Moldova timp de mai bine de patru ani — din iulie 1992 pînă în ianuarie 1997 (în acea perioadă denumirea formaţiunii era Partidul Democrat Agrar din Moldova — PDAM). Formaţiunea a preluat puterea politică în mîinile sale în cîteva etape. După trecerea în opoziţie a Frontului Popular din Moldova (FPM), la 13 octombrie 1991, a trecut ceva mai mult de o jumătate de an şi fostul lider informal al PDAM, Andrei Sangheli, a devenit prim-ministru, la 1 iulie 1992. Puterea a trecut definitiv în mîinile PDAM în ianuarie 1993, cînd liderii FPM şi-au dat benevol demisia şi din funcţiile de conducere ale Parlamentului. Formal, agrarienii au pierdut puterea în 1998, imediat după alegerile parlamentare, deşi PDAM era deja ruinat cînd ex-premierul Sangheli s-a văzut nevoit să-şi prezinte demisia, la 24 ianuarie 1997, peste 10 zile după învestirea lui Petru Lucinschi în funcţia de şef al statului.

În perioada dominaţiei PDAM au avut loc evenimente importante pentru destinul Republicii Moldova: a fost repus în legalitate PCRM, lucru care s-a produs imediat după victoria PDAM la parlamentarele din 1994; a fost ratificat documentul de aderare la CSI; a fost adoptată Constituţia şi a început marea privatizare. În acest context merită menţionat şi celălalt partener de pe “lista comună” a PCRM — PSMPR, care este o formaţiune desprinsă din Blocul Partidul Socialist şi Mişcarea “Unitatea-Edinstvo” (BPSMUE). Blocul respectiv obţinuse 28 de mandate din 104 la parlamentarele din 1994, influenţînd, în mod hotărîtor, evoluţiile politice prin susţinerea PDAM la ratificarea documentului de aderare a Republicii Moldova la CSI şi adoptarea Constituţiei. Oricum, este extrem de important de menţionat că afinităţile ideologice dintre PAM şi PCRM se regăsesc mai ales în “moldovenism”, pe care cele două formaţiuni îl consideră salvator pentru identitatea etnică şi statalitatea Republicii Moldova. Agrarienii au fost cei care au iniţiat, iar PCRM a dezvoltat “ideologia moldovenismului”, cultivîndu-i mitologia istorico-religioasă aferentă şi încadrînd-i perceptele în legislaţia ţării.

La alegerile locale din 1995, iar apoi şi la cele parlamentare din 1998, PCRM a demonstrat fără putinţă de tăgadă că succesul socialiştilor din 1994 a fost unul temporar — un succes al substituenţilor provizorii, care au trebuit să se resemneze imediat după repunerea în legalitate a partidului comunist. Este de remarcat că anume în cadrul fracţiunii BPSMUE s-a fortificat nucleul grupării comuniste, avîndu-l drept lider informal pe Victor Stepaniuc. La parlamentarele din 1998 PCRM a demonstrat că şi agrarienii au fost substituenţi provizorii. Ulterior PCRM a demonstrat că nu-i dă uitării pe binefăcătorii săi. La alegerile locale din 1999 PCRM a acceptat să formeze Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor (BCAS), ultimii fiind deja ruinaţi completamente. Astfel, actuala “listă comună” a PCRM nu este decît o reincarnare a BCAS, dar şi un gest de “achitare a unor poliţe” mai vechi.

Este demnă de a fi remarcată atitudinea PCRM mai ales faţă de PAM, liderul căruia, Anatol Păpuşoi, a fost răsplătit de către PCRM cu funcţia de director general al Agenţiei de stat pentru silvicultură “Moldsilva”. Anatol Popuşoi a fost numit în această funcţie la 28 iunie 2001, doar peste 4 luni după victoria absolută a PCRM la parlamentarele din 2001. El a fost reconfirmat în funcţia respectivă şi după victoria parlamentară a PCRM din 2005. S-a putea crede că actualmente PAM a fost cooptat pe “lista comună” a PCRM pentru a beneficia de pe urma “resurselor administrative” de care dispune “pădurarul principal” al Republicii Moldova. Puţin probabil, deoarece PCRM are la dispoziţie toate resursele administrative şi de altă natură pe care şi le doreşte. S-ar putea chiar crede că în ultimii opt ani am fi avut în Republica Moldova o guvernare de coaliţie comunisto-agrariană, care se doreşte acum a fi oficializată şi prelungită prin intermediul “listei comune”. Formal chiar aşa este, dar de fapt PCRM, pur şi simplu, a manifestat un ataşament constant faţă de afinităţile politico-ideologice dintre cele două formaţiuni. Anume acest lucru este important pentru înţelegerea evoluţiilor politice din Republica Moldova în anii de independenţă. Astfel, după experimentele PCRM de tot genul, legate de declararea “revoluţiei liberale”, construirea societăţii post-industriale, de experimente “de-constructiviste şi scindări a voinţei subiectului post-modernist” etc., “lista comună” cu PAM şi PSMPR readuce partidul de guvernămînt la originile sale din perioada independenţei Republicii Moldova.

Polul pro-rusesc

“Lista comună”, compilată sub auspiciile Uniunii Centriste din Moldova (UCM), comportă semnificaţii la fel de profunde ca şi în cazul PCRM. Totuşi, există şi diferenţe semnificative. Reprezentînd o formaţiune mai mult decît modestă, foştii lideri ai UCM au reuşit pentru început să-l coopteze pe ex-premierul Vasile Tarlev în calitate de lider. Acestuia îi revine rolul de “locomotivă electorală”. Mai tîrziu, de “locomotiva Tarlev” au decis să-şi prindă “vagoanele” şi alte partide şi mişcări — Partidul Umanist din Moldova (PUM), Partidul Popular Republican (PPR), Mişcarea “Ravnopravie” (MR), Partidul Legii şi Dreptăţii (PLD), Mişcarea “Găgăuzia Unită” (MGU). Prezenţa pe “lista comună” a reprezentanţilor MR şi MGU este chezăşia că această garnitură va fi percepută ca una pro-rusească. Acest lucru nu poate fi neglijat, ştiindu-se că un segment electoral ce cuprinde ~ 25–30% este reprezentat de cetăţenii moldoveni rusolingvi. În acest sens, nu este deloc întîmplător că înainte de a deveni lider al UCM, ex-premierul Tarlev devenise lider al organizaţiei “Prietenii Rusiei în Moldova”. Deocamdată, Tarlev rămîne lider informal al celor două organizaţii, întrucît Ministerul Justiţiei refuză să-i recunoască împuterniciri statutare. Cele menţionate mai sus nu lasă loc pentru dubii în privinţa demersurilor politice ale lui Vasile Tarlev, de a se poziţiona foarte tranşant, lucru care să-l ajute la tragerea liniei de “separare a apelor” în raporturile cu PCRM.

“Lista comună” a UCM indică, fără putinţă de tăgadă, că formaţiunea are potenţialul să “absoarbă ca un aspirator” porţiuni electorale, aflate mai la stînga de PCRM (~4%, potrivit rezultatelor alegerilor din 2007), aflate mai la dreapta de acesta (~4%), putînd “ciupi” şi din electoratul consacrat al partidului de guvernămînt. Cu un lider binecunoscut, cum este ex-premierul Tarlev, şansele UCM cresc considerabil. Din acest punct de vedere, PCRM a avut motive să se opună “proiectului Tarlev”, ridicîndu-i tot felul de bariere. Cea mai nostimă, în acest sens, se referă la încercarea de a lipsi UCM de dreptul utilizării numelui “Tarlev” în simbolul electoral, care se imprimă pe buletinele de vot. Adică PCRM pretindea dreptul de al lipsi pe ex-premierul Tarlev de posibilitatea de a dispune de propriul nume pe motiv că acesta a fost mediatizat timp de 7 ani, cît a deţinut funcţia de premier în guvernul PCRM.

Precizările de mai sus doar atrag atenţia asupra discuţiilor precum că “proiectul Tarlev” ar fi o emanaţie inteligentă a PCRM, menită să-i asigure o victorie în cadrul unui “marş electoral în două coloane”. Există un şir de argumente că lucrurile nu stau tocmai aşa şi că “strategia celor două coloane” ar fi funcţionat mult mai bine dacă “proiectului Tarlev” nu i s-ar pune piedici. Ideea celor două coloane, care să conveargă în Parlament, a fost lansată de istoricul Ivan Grec, fost deputat PCRM şi ideolog al acestei formaţiuni, în vara anului trecut. Grec argumenta că potrivit evidenţelor “cetăţenii Moldovei, care pledează pentru consolidarea statalităţii moldoveneşti, ar proceda raţional dacă ar merge la alegerile parlamentare din 2009 cu două coloane: una în frunte cu Voronin şi cealaltă în frunte cu ex-premierul Tarlev”. Dacă această logică pare a fi evidentă, atunci de ce să se facă “dramaturgie” pe marginea implementării ei? Răspunsul este că nu e vorba de “dramaturgie”, pur şi simplu, liderul PCRM nu doreşte să-l aibă pe Tarlev în calitate de partener egal şi, oarecum, de sine stătător. Pericolul este legat de faptul că după alegeri, în situaţia cînd Vladimir Voronin nu va mai fi şef al statului, iar PCRM nu va avea o majoritate absolută în Parlament, “apele se pot separa” şi în cadrul PCRM propriu-zis. Adică, “garda veche” ar putea migra spre platforma lui Tarlev, iar “vlăstarele tinere” ar putea să migreze spre un pol social-democrat etc.

De aceea, “exacerbarea” mesajului pro-rusesc al ex-premierului Tarlev are tocmai menirea să tragă linia de “separare a apelor”. Recentele declaraţii ale lui Tarlev referitoare la: intenţiile de a se întîlni cu “preşedintele regiunii transnistrene”; conferirea limbii ruse statut de limbă de stat; oficializarea prezenţei militare ruse în raioanele de est ale Republii Moldova etc., nu sînt nici pe departe improvizaţii de moment. Aceste declaraţii evocă promisiuni anterioare, neonorate de PCRM, de “soluţionare a conflictului în cîteva luni”, de “aderare la Uniunea Rusia-Belarus” etc. Aceste lucruri sînt menţionate în articolul intitulat “Mulţi văd chezăşia succesului Moldovei în cooperarea echipelor consolidate în jurul lui Vladimir Voronin şi Vasile Tarlev”, semnat de Sergiu Nazaria. Acesta din urmă este director executiv al organizaţiei “Prietenii Rusiei în Moldova”, al cărui preşedinte este Vasile Tarlev. Este semnificativ că Sergiu Nazaria şi-a publicat articolul pe 22 septembrie 2008, cu o zi înainte de congresul UCM la care Tarlev a fost ales preşedinte al formaţiunii. Articolul lui ţinteşte în două direcţii. Pe de o parte, el îi dă o replică lui Ivan Grec, menţionînd că “proiectul Tarlev” se contrapune clar celui realizat de Voronin şi nicidecum nu poate fi perceput ca unu paralel. În acest sens, Nazaria dă o descriere “regimului Voronin”, care generează corupţie şi degradare în Republica Moldova. Pe de altă parte, articolul lui Nazaria pare să aibă pretenţia unui manifest politic, adresat noului lider UCM, căruia i se sugerează realizarea unei “revoluţii de sus în jos”:

Este adevărat că “manifestul” a fost semnat fără menţiunea că autorul lui este director executiv al organizaţiei “Prietenii Rusiei în Moldova”. Precum este adevărat că Tarlev evită să fie la fel de tranşant în luările sale de poziţie ca şi colegul său Sergiu Nazaria. Totuşi, afinităţile nu pot fi ignorate. Mai mult, aderarea Mişcării “Ravnopravie” la “lista comună” a UCM este de neconceput fără o coeziune programatică în probleme de maximă importanţă. În acest sens, clauzele “manifestului Nazaria” coincid cu viziunile programatice ale Mişcării “Ravnopravie”, care stipulează că “ există o singură ieşire din impasul istoric în care s-a pomenit Moldova. Ea constă în renaşterea Moldovei ca stat înfloritor în cadrul uniunii cu Rusia, în restabilirea unităţii moldo-ruse tradiţionale”. Şi suportul public, exprimat în favoarea UCM din partea organizaţiei “Patria-Moldova” a gastarbeiterilor de la Moscova, este inimaginabil fără existenţa unor afinităţi. Astfel, liderul organizaţiei “Patria-Moldova”, Andrei Tărnă, este cunoscut pentru pledoariile sale în favoarea confederalizării Republicii Moldova, susţinerea referendumului de independenţă din Transnistria etc. Altfel, dacă gradul de coeziune a componentelor “listei comune” a UCM va fi sub un anumit nivel, atunci garnitura respectivă va fi doar una pentru depăşirea pragului electoral, o singură dată.

Polul pro-românesc

Cooptînd pe “lista comună” de candidaţi reprezentanţii Partidului Naţional Liberal (PNL) şi ai Partidului Naţional Român (PNR), MAE a declarat formarea “polului european” cu o ofertă electorală axată pe “integrarea europeană”. De fapt, toate partidele importante din Republica Moldova pledează pentru integrarea europeană, însă oferta MAE, oricum, este specială. Ea ţinteşte, mai degrabă, spre formarea unui pol pro-românesc. Astfel, MAE reprezintă singura garnitură electorală care oferă o viziune explicită, fără ocolişuri şi treceri sub tăcere, a integrării europene ca pe un proces desfăşurat într-o albie pro-românească. În acest sens, la 22 februarie 2009, MAE a lansat “Manifestul de la Soroca” prin care a invitat partidele care se consideră “reformatoare şi naţionale” să-şi “expună deschis, franc şi ferm” atitudinea faţă de zece probleme cruciale pentru definirea viitorului nostru comun:

Denumirea formaţiunilor care au format “lista comună” a MAE şi biografia politică a liderilor acestora justifică pe deplin denumirea de pol pro-românesc pentru această garnitură. Este adevărat că biografia politică a PNR şi a liderilor acestuia sînt puţin cunoscute publicului larg. PNR a participat la parlamentarele din 1994, acumulînd mai puţin de 1%. La parlamentarele din 2001 PNR a făcut parte din blocul “Credinţă şi dreptate”, deopotrivă cu Partidul Reformei, obţinînd ~0,7%. În acest sens, participarea PNR pe “lista comună” la actualele alegeri are o semnificaţie exprimată explicit de denumirea formaţiuni. În schimb, ceilalţi doi lideri ai garniturii MAE au un grad sporit de notorietate. Liderul MAE, Anatol Petrencu, este un binecunoscut savant-istoric, promotor consecvent al predării cursului “Istoria românilor” în şcolile din Republica Moldova, iar liderul PNL, deputatul Vitalia Pavlicenco, este cunoscută drept savant-filolog şi promotor consecvent a ideii “uniunii interstatale” dintre Republica Moldova şi România.

Pledoaria pentru crearea unui pol pro-românesc este relevată şi prin faptul că liderul PNL a cerut ca în ultimul sondaj, realizat de o filială regională a GALLUP-group în Republica Moldova, în toamna lui 2008, să figureze şi întrebarea referitoare la atitudinile cetăţenilor faţă de o eventuală unire cu România. Cum în Republica Moldova această întrebare este, oarecum, “tabuizată” la desfăşurarea sondajelor, interesul pentru ea nu poate fi privit decît prin prisma încercărilor de consolidare a polului pro-românesc. Astfel, liderul PNL, Vitalia Pavlicenco, afirma că 29% din respondenţi s-ar fi arătat favorabili ideii unei eventuale uniri. Rezultatele celor patru scrutine parlamentare de după declararea independenţei Republicii Moldova au relevat că partidele cu mesaje pro-româneşti mai mult sau mai puţin tranşante nu au acumulat în sumă mai mult de 25% din voturi.

Concluzii

Votul moldovenilor de peste hotare Eu cu cine votez?