e-democracy.md

|||

Maxim Kuzovlev / 15 aprilie 2009

Conflictul în regiunea transnistreană se perpetuează de vreo 20 de ani. În acest răstimp diferendul a parcurs mai multe etape şi stadii — de la “stadiul fierbinte” (acţiuni militare în anii 1991–1992) pînă la acel status quo din prezent. În aceşti ani s-a maturizat o nouă generaţie care nu a mai apucat perioada sovietică şi a trăit în condiţiile statului divizat de facto.

Apropos, după stadiul activ, între părţile în conflict nu a fost semnat un acord de pace definitiv, existînd doar Acordul de încetare a focului din 26 iulie 1992.

Celelalte numeroase documente ale Tiraspolului şi Chişinăului se referă mai mult la domeniul economic. Majoritatea dintre aceste acte nu funcţionează, iar prevederile acestora au putere doar pe hîrtie. Ambele părţi în conflict au multiple pretenţii şi acuze, dar niciuna dintre părţi, pentru moment, nu este dispusă sau, cel puţin, nu are dorinţă să deblocheze această situaţie, avînd convingerea că orice cedare ar însemna o lezare a propriilor interese.

Care ar fi motivul pentru care conflictul rămîne nesoluţionat? În opinia mai multor experţi occidentali, dintre toate conflictele îngheţate din spaţiul postsovietic, diferendul transnistrean este cel mai simplu sub aspectul reglementării. Însă perpetuarea acestuia o perioadă atît de îndelungată poate servi un motiv foarte serios pentru a medita şi a înţelege cum se face că cel mai simplu pentru soluţionare conflict din spaţiul postsovietic nu poate fi totuşi reglementat nici mai greu, nici mai uşor.

Această chestiune necesită o abordare profundă şi serioasă, dar şi o analiză minuţioasă a tuturor cauzelor şi coliziunilor diferendului în cauză. Se pare, că dacă vă apărea necesitatea o astfel de analiză va fi efectuată, noi însă vom prezenta în cele ce urmează viziunea noastră, concluziile noastre care sunt practic la suprafaţă şi ar fi greu să fie rămînă neobservate.

Pe parcursul existenţei sale, conflictul însăşi a suferit o transformare. Asemeni unui organism viu, diferendul a evoluat, s-a modificat. Vorbind la modul figurat, pentru moment, acesta ar fi ca o tortă cu mai multe straturi. Or în această regiune se intersectează variate interese ale diferitor ţări, în primul rînd, ale Federaţiei Ruse. Însăşi Federaţia Rusă, mai exact guvernările acesteia au avut vizavi de Transnistria mai multe opinii. În perioada preşedinţiei lui Elţin, iniţial, Rusia intenţiona să-şi menţină influenţa în regiune, se implica activ în procesele care se derulau în Transnistria, avea în acest teritoriu un contingent militar numeros, însă, în timp, ea şi-a schimbat poziţia, a început retragerea activă a trupelor. Spre finalul preşedinţiei lui Elţin, aceste procese au devenit ceva mai lente, în regiune au rămas 1300 militari ruşi, la care se adaugă şi un batalion de pacificatori, FR a început să evacueze doar armamentul.

Ulterior, prezenţa Federaţie Ruse în regiune a luat amploare. Mai ales după eşuarea (nesemnarea), în luna noiembrie 2003, a “Memorandumului Kozak” relaţiile moldo-ruse s-au deteriorat brusc, FR a început să se implice activ în regiune, în special, sub aspect economic, privatizînd importante obiecte industriale, instaurînd practic controlul asupra gazoductului ce duce spre Balcani. Totodată, Rusia a început să-şi consolideze poziţiile pe arena internaţională, transformîndu-se din ţară debitoare în ţară donatoare. Regiunea transnistreană a început să fie utilizată în marile jocuri politice. Să ne amintim că, spre exemplu, cînd a apărut problema acordării provinciei Kosovo a statutului de stat independent poziţia Rusiei a fost una accentuat negativă, aşa cum era de fapt foarte previzibil. În cazul recunoaşterii independenţei Kosovo Rusia îşi rezerva dreptul să recunoască entităţile statale nerecunoscute din spaţiul postsovietic, inclusiv, Transnistria. Recunoaşterea Transnistriei nu a avut loc, totul rezumîndu-se la recunoaşterea independenţei Osetiei de Sud şi a Abhaziei. Am putea însă avea certitudinea că rolul rmn în calitate de mic reclamat pentru ultrajele Rusiei se va mai perpetua un timp îndelungat. Totodată, Rusia condiţionează retragerea totală a trupelor sale de pe teritoriul Transnistriei prin “reglementarea definitivă a problemei transnistrene într-o manieră agreabilă pentru ambele părţi în conflict”.

În regiune locuiesc cca 100 mii de cetăţeni ruşi, o mare parte a populaţiei din regiune lucrează în FR. Majoritatea locuitorilor sunt vorbitori de rusă. Toată corespondenţa oficială, toate actele în regiune sunt perfectate în limba rusă (deşi moldoveneasca şi ucraineana sunt şi ele limbi oficiale ca şi rusa).

“Problema naţională” care a servit drept catalizator al proceselor la sfîrşitul anilor ’80 — începutul anilor ’90 din cînd în cînd mai revine în actualitate. Nu este un secret că majoritatea populaţiei satelor din proximitatea teritoriului controlat de Republica Moldova are o atitudine destul de rezervată, iar uneori chiar destul de negativă faţă de autorităţile transnistrene. Însă, în opinia noastră, în timp, problema limbii nu mai este cea preponderentă. La fel ca în toate timpurile, problema principală a devenit cea a profitului, economic sau politico-economic.

În opinia unora, conflictul s-a transformat într-un proiect de afaceri. Se vehiculează ca unii (se are în vedere, în primul rînd, actuala administraţie transnistreană şi cea mai importantă entitate de afaceri din regiune) o duc chiar bine mersi. Situaţia este foarte convenabilă pentru ei, aceştia sunt “pe val” şi, în principiu, nu au vreun stimulent evident pentru a recurge la soluţii cardinale.

Geneza conflictului s-a produs în perioada dezagregării URSS. În prezent, realităţile sunt altele, la fel şi relaţiile. În tot acest răstimp, în Moldova s-au perindat cîteva elite politico-economice, la fel s-a întîmplat şi în regiunea transnistreană.

Rămîne stabil doar un singur lucru, putem prezenta acest fapt ca şi constatare. În cadrul oricăror negocieri “privind reglementarea definitivă a diferendului” partea moldovenească se ghidează de principiul “un pas înainte şi doi înapoi”. Modificarea permanentă a condiţiilor, starea perpetuă de “fund fals”, “instabilitatea stabilă”. Cu aceasta s-au şi obişnuit toţi negociatorii, toţi mediatorii, dar şi participanţii, care modificînd periodic componenţa, nu modifică şi tradiţiile.

Mai este un moment interesant. Diferendul transnistrean deja de un deceniu nu mai este o prioritate pentru RM. În mare, toţi s-au şi împăcat cu acesta, iar procesul de negocieri demarează sporadic în virtutea diferitor cauze, subiective, dar şi obiective. RM nu poate trăi fără acest conflict, pentru moment nici nu-şi imaginează o altfel de existenţă. În toate domeniile vieţii, inclusiv ale cele economice. Deja al doilea deceniu se perpetuează o situaţie de unicat: două spaţii vamale în aceeaşi ţară. Iar de respectiva situaţie de unicat ştiu să profite atît la Chişinău, cît şi la Tiraspol.

Conflictul transnistrean de foarte multe ori este utilizat de o parte şi de cealaltă pe post de sperietoare. Autorităţile oficiale ale RM se tot tînguiesc la stînga şi la dreapta că nu pot conduce nava moldovenească din cauza breşei transnistrene, iar administraţia de la Tiraspol se lamentează că este concepute ca şi parte a navei moldoveneşti.

Mai întîi de toate, la nivel de guvernare, ambele părţi există după principiul “pentru mine este bine cînd pentru tine e rău” şi pentru moment niciuna dintre ele nu este dispusă spre o apropiere. Apelurile permanente către mai marii timpului — UE, Rusia, SUA — nu înseamnă altceva decît o încercare de a atrage faţă de sine o atenţie sporită şi de a-i atrage de partea sa. Or aceste apeluri nu fac altceva decît să îndepărteze părţile, iar în consecinţă se creează o situaţie cînd de problemă urmează să se preocupe nu părţile în conflict, dar mai marii timpului care şi aşa au destulă bătaie de cap. Nimeni nu împuşcă, lumea se descurcă cumva, rezerve mari de gaze naturale şi ţiţei nu au fost descoperite, o anumită stabilitate există, un anumit echilibru al intereselor este, atunci este perfect, adică să rămînă aşa cum este. Pentru moment, nici UE, nici FR, nici SUA nu au un scenariu clar şi chibzuit vizavi de regiunea transnistreană. Toţi au dorinţe diferite, deşi parcă ar declara un scop comun — reintegrarea ţării.

Va urma oare Transnistria soarta Ciprului de Nord recunoscut doar de către Turcia şi care există doar din contul Turciei? În varianta transnistreană acest scenariu ar însemna recunoaşterea regiunii doar de către Rusia şi existenţa ei la fel doar din contul Rusiei. Într-un viitor apropiat un astfel de scenariu nu ar fi posibil. Transnistria nu are un hotar comun cu Rusia, Ucraina abordează în raport cu Transnistria o poziţie specială, adică “nici prieten, dar nici duşman”, Moscova nu va dori să depindă de toanele Kievului (o eventuală închidere a hotarelor, instaurarea unor noi reguli vamale etc.) în cazul recunoaşterii Transnistriei de către Rusia.

Elitei moldoveneşti la moment nu-i arde de Transnistria căci ea are nevoie stringentă să se clarifice cu propriile probleme la Chişinău. Adică mai apare un segment de timp, cînd la toţi nu le arde, ceea ce înseamnă o îndepărtare şi mai mare. Cîte segmente de acest fel mai urmează?

Poate ca Transnistria va urma soarta Muntenegrului care nominal era parte a Imperiului Otoman, fiind cînd de facto o entitate statală independentă din 1796 până în 1878. Recunoaşterea independenţei Muntenegrului a fost consecinţa controversei (războiului ruso-turc din anii 1877–1878) dintre mai marii timpului, adică Imperiul Rus şi a cel Otoman.

Timpurile acum sunt altele, desigur. Doar că algoritmul comportamentului elitelor de la guvernare în toate timpurile sunt extrem de previzibile.