Prezumţia vinovăţiei / e-democracy.md

Prezumţia vinovăţiei

Igor Boţan / 30 iunie 2009

Dreptul sfînt de a fi independenţi…

La 15 iunie 2009 preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, a dizolvat Parlamentul, decretînd desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate pentru ziua de 29 iulie. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), condus de Vladimir Voronin, a anunţat public despre agresivitatea şi duritatea campaniei pe care o va desfăşura împotriva opoziţiei la alegerile anticipate. După toate aparenţele şi luările de poziţie, scopul PCRM în campania pentru alegerile anticipate este să se răzbune pe opoziţia liberală, făcînd-o să regrete că nu a acceptat să voteze candidatura PCRM pentru funcţia de şef al statului. Faţă de opoziţia liberală este aplicată, fără drept de apel, prezumţia vinovăţiei pentru zborul frînt al PCRM de realizare a bunelor intenţii. Lozinca principală a PCRM este: “A venit timpul să recîştigăm dreptul nostru sfînt de a fi independenţi, a venit timpul să ne apărăm Patria!”. Ea sugerează că inamicii vor fi nimiciţi, evident, cu respectarea normelor legale, aşa cum precizează preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin.

Astfel, problemele cu care se confruntă Republica Moldova după opt ani de guvernare a PCRM: criza economico-financiară; o clasă politică antagonizată şi polarizată; societate divizată pe multiple criterii; izolare internaţională tot mai vădită etc., — sînt puse de guvernanţi pe seama inamicilor. Inamicul extern — România, subminează independenţa Republicii Moldova; inamicul intern — opoziţia liberală, subminează stabilitatea politică în favoarea inamicului extern; Marea finanţă internaţională, care a provocat criza economico-financiară la nivel global din cauza abordărilor liberale în detrimentul celor marxiste, poartă vina pentru criza economică din Republica Moldova etc. Patria e în pericol, toţi subminează, doar PCRM şi liderul acestuia făuresc. Modul dialectic de identificare a inamicilor este specific pentru PCRM, numai că liderii acestuia au uitat cu ce entuziasm au anunţat în 2007 realizarea revoluţiei liberale în Republica Moldova, care le-a servit la ceva… Dreptul sfînt de a fi independenţi în a decide ce politici servesc mai bine intereselor este extrem de mobilizator.

În situaţia menţionată, campania electorală a PCRM ţinteşte în obţinerea unui rezultat care l-ar absolvi de necesitatea cooperării cu opoziţia la configurarea noii puteri. Adică, PCRM vrea să obţină cel puţin 3/5 de mandate parlamentare. Liderul PCRM este mai optimist, promiţînd chiar 4/5 de mandate. Anume acest scop modulează duritatea şi agresivitatea campaniei anunţate de PCRM. Se iveşte întrebarea — dacă după alegerile din 5 aprilie, cînd duritatea şi agresivitatea nu fusese afişată, au urmat evenimentele din 7 aprilie, atunci la ce să se aştepte cetăţenii Republicii Moldova după o campanie, la startul căreia duritatea şi agresivitatea au fost făcute cap de afişă?

Pentru libertatea ta … să fii stăpîn la tine acasă…

Opoziţia liberală îi răspunde PCRM pe potrivă. Numai că reacţiile de răspuns sînt induse de comportamentul dur şi agresiv al partidului de guvernămînt. Faţă de PCRM este aplicată prezumţia vinovăţiei pentru: uzurparea puterii, diseminarea corupţiei, sărăcirea ţării care forţează cetăţenii să emigreze cu sutele de mii, încălcarea sistematică şi premeditată a drepturilor fundamentale etc. În acest context, opoziţia liberală afirmă că bunele intenţii ale PCRM au pavat calea spre 7 aprilie…

De altfel, retorica opoziţiei liberale şi a mass-media simpatizante acesteia a evoluat pînă după limita cînd orice înţelegere cu PCRM, dar în special, votarea unei candidaturi a PCRM pentru funcţia de şef al statului, echivalează cu trădarea. Sindromul PPCD, adică evoluţia Partidului Popular Creştin Democrat de după votul din 4 aprilie 2005, prăbuşirea acestuia la alegerile din 5 aprilie 2009 sub pragul electoral, serveşte drept argument în favoarea blocării oricăror înţelegeri cu PCRM. În campania pentru alegeri anticipate opoziţia liberală combate agresivitatea şi duritatea PCRM, acuzaţiile acestuia, indicînd asupra faptului că anume liderul PCRM, Vladimir Voronin, a fost cel care a sistat în iulie 2007 parteneriatul politic în vederea integrării europene cu opoziţia. Voronin a dat startul războiului mediatic şi campaniei de hărţuire fără precedent împotriva opoziţiei, în care s-a implicat Procuratura Generală, Ministerul Afacerilor Interne şi alte instituţii publice.

În plus, preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, ştie mai bine decît oricine altul că opoziţia liberală nu a planificat organizarea a ceea ce el numeşte tentativă de lovitură de stat. Într-adevăr, la 7 aprilie, după ce provocatorii au reuşit să instige protestatarii la acte de vandalism, iar edificiile Parlamentului şi Preşedinţiei erau devastate, preşedintele în exerciţiu discuta cu liderii opoziţiei liberale modul de stopare a vandalismului, şi nu modul de predare a puterii. Cu toate acestea guvernarea speculează problema “Atacului la adresa Moldovei” în scopuri electorale. Şi după toate acestea liderii PCRM îşi etalează la unităţile media-holding-ului aservit, uimirea nevinovată, întrebîndu-se — de ce oare opoziţia nu votează un preşedinte propus de PCRM. În acest context, oferta liberalilor este de a lupta pentru libertate … şi dreptul de a fi stăpîn pe propria soartă … pînă la/în…

Războiul politic trebuie oprit…

Pe fundalul atitudinilor intransigente a celor două platforme descrise mai sus s-a impus, oarecum, o ofertă de compromis — platforma centristă. Ea are la bază două componente, oarecum, ciudate, bazate de insatisfacţiile reprezentanţilor lor faţă de situaţia în care s-au pomenit după alegerile din 5 aprilie. Drept locomotivă electorală pentru parlamentarele anticipate, plasată pe şinele cu ecartament social-democrat ale Partidului Democrat din Moldova (PDM), serveşte una din fostele figuri cheie ale PCRM în alegerile precedente — ex-speaker-ul Parlamentului, Marian Lupu. Proiectul lui Marian Lupu a stîrnit multe interpretări şi suspiciuni, inclusiv din cauza îndemnului de a opri războiul politic. El menţine prezumţia vinovăţiei pentru destabilizarea politică şi blocajul instituţional în măsură diferită pentru PCRM-ul infailibil şi liberalii învingători moral. Dar cel mai puternic şi mai influent este şi cel mai vinovat în caz de conflict — e o axiomă.

Nu încape îndoială că meritul apariţiei platformei centriste îi aparţine PCRM, contează doar dacă acest lucru s-a făcut conştient sau involuntar. De aceea, pînă la sfîrşitul campaniei electorale se va specula dacă proiectul Marian Lupu este unul hiper-inteligent al lui Marc Tcaciuc sau dacă este rezultatul manifestărilor unor disfuncţii din cadrul PCRM. De fapt, Marian Lupu a părăsit PCRM cu două zile înainte de adunarea activului PCRM, în cadrul căreia liderul PCRM, Vladimir Voronin, a destăinuit modul în care mînuieşte verticala puterii. Destăinuirile generează întrebări incomode. Astfel, la întîlnirea din 12 iunie 2009 cu activiştii PCRM Vladimir Voronin recunoştea în faţa colegilor de partid (unul dintre care a filmat speech-ul, care a devenit accesibil publicului larg) că în ultimii şapte ani el a “îndeplinit, de fapt, şi funcţia de Prim-ministru”. Voronin a făcut aceste afirmaţii pentru a sublinia cît de slab şi neputincios a fost, în opinia lui, ex-premierul Tarlev. Întrebarea care se iveşte este — de ce atunci l-a menţinut timp de şapte ani pe Tarlev în funcţia de şef al Executivului?

În principiu, pot exista doar două răspunsuri la această întrebare, ambele punînd în evidenţă lucruri extrem de neplăcute pentru PCRM. Primul răspuns ar fi că Vladimir Voronin a avut nevoie de un premier slab pentru ai prelua competenţele în scopul edificării verticalei puterii. Altfel la ce i-ar fi trebuit să-l menţină pe Vasile Tarlev în funcţie atîta amar de vreme. Dacă e aşa, atunci acuzaţiile opoziţiei liberale la adresa lui Vladimir Voronin privind uzurparea puterii capătă nuanţe foarte interesante.

A doua variantă de răspuns, care ar exclude presupunerea de mai sus, este că printre cei 30 de mii de membri ai PCRM Vladimir Voronin nu s-a găsit nici o persoană destoinică să fie numită în funcţia de premier. Dar această variantă de răspuns ar aduce, oarecum, atingere imaginii tocmai a 30 de mii de camarazi ai lui Vladimir Voronin. Şi mai trist pentru cei 30 de mii de membri ai PCRM este că şi după demiterea lui Vasile Tarlev nu s-a găsit nici un membru al PCRM care să preia funcţia de premier, precum nu s-a găsit nici pentru funcţia de şef al statului vreo candidatură destoinică. Candidatura membrului PCRM la funcţia de şef al statului, Andrei Neguţă, a acumulat zero voturi ale camarazilor de partid. În schimb, candidatura nemembrului de partid — Zinaida Greceanîi, a adunat toate voturile fracţiunii PCRM. Şi aici mai apare o întrebare nevinovată — oare nu cumva principala calitate a doamnei Greceanîi este foarte asemănătoare cu cea a lui Vasile Tarlev? Oare nu cumva fiind aleasă în funcţia de şef al statului ea i-ar fi permis Preşedintelui Parlamentului, Vladimir Voronin, să îndeplinească, de fapt, şi funcţia de şef al statului?

Ca membru al PCRM Marian Lupu avea motive să fie nemulţumit de promovarea în funcţiile cheie ale statalităţii noastre a nemembrilor de partid, cărora li se cultivă sentimentul gratitudinii nemărginite pentru promovarea în fotolii înalte, iar împuternicirile reale ale celui aşezat în fotoliul respectiv fiind confiscate de către promotorul binevoitor. Astfel de promovaţi nu au decît să vegheze ca nu cumva Republica Moldova să dispară de pe harta lumii.

Concluzii

Rezultatele alegerilor parlamentare anticipate vor fi marcate de evenimentele din 7 aprilie şi de blocajul instituţional — incapacitatea alegerii şefului statului de o clasă politică antagonizată pînă la limita cînd nu mai pot adopta decizii de compromis. La alegerile anticipate cetăţenii Republicii Moldova, de fapt, vor avea misiunea de arbitri în soluţionarea unui conflict pe care l-a generat, dar nu l-a putut soluţiona, clasa politică moldovenească. De aceea este important să fie depuse eforturi în vederea asigurării unei prezenţe cît mai mari la urnele de vot.
Cetăţenii vor trebui să-şi exprime simpatiile pentru trei platforme de bază. Două sînt antagoniste, implicate direct în evenimentele din 7 aprilie — PCRM şi liberalii agregaţi. Cea de-a treia platformă — a democraţilor concilianţi, ar putea avea sorţi de izbîndă. Totuşi, sînt prea multe necunoscute în proiectul centrist. În experienţa politică a Republicii Moldova nu există vreun exemplu ca un proiect politic să fie zămislit şi realizat cu succes în mai puţin de două luni de zile.
În mod paradoxal, proiectul centrist ar putea avea succes dacă va fi atacat şi criticat, atît din dreapta, cît şi din stînga, lucru care i-ar lărgi nişa de acţiune. Situaţia creată oferă oportunităţi apreciabile pentru ca criticile din dreapta şi din stînga să fie combătute cu producerea valorii adăugate pentru platforma centristă. Ofertele electorale conciliate ar putea fi convingătoare pentru cetăţenii dezgustaţi de un război politic care ţinteşte în nimicirea reciprocă a principalilor protagonişti, fără perspective de compromis, lucru demonstrat deja.
Eventuale configuraţii ale coaliţiei post-electorale vor depinde de proporţiile reprezentării parlamentare. La această etapă nu se ştie care vor fi ele. Se ştie doar că PCRM va lua foarte multe mandate datorită resurselor financiare, administrative şi propagandistice practic nelimitate. În eventualitatea depăşirii pragului electoral de către PDM, vehemenţa atacurilor la adresa proiectului centrist va ajuta PDM să se determine în vederea formării eventualelor coaliţii post-electorale. Dacă liberalii agregaţi vor insista de o manieră agresivă să acuze proiectul Lupu că ar fi unul comunist, atunci PDM va fi, pur şi simplu, nevoit să le dea dreptate. Dar nu fiindcă proiectul Lupu a fost unul comunist din capul locului, ci pentru că liberalii agregaţi au dorit să aibă dreptate în ceea ce au afirmat, chiar şi cu preţul de a pierde un posibil aliat.
Dacă PCRM va pune piedici esenţiale proiectului Lupu, atunci ei vor consolida partida opoziţiei, putînd prelungi starea de destabilizare politică pentru încă un an de zile, cînd vor fi organizate alte alegeri anticipate. În acest caz, o soluţie de compromis ar fi realizarea visului preşedintelui în exerciţiu, Vladimir Voronin, de a deveni un fel de Deng Xiaoping moldovenesc. De fapt, primul pas în acest sens a fost făcut, cum se zice, fiecare Deng Xiaoping cu Tiananmen-ul lui, iar ceea ce a urmat după 7 aprilie poate fi pus la activ.
Ţinînd cont de context, se poate afirma că toate celelalte formaţiuni care s-au lansat în campania electorală vor avea doar roluri secundare, de susţinere sau, dimpotrivă, de subminare a celor trei platforme.

O manevră de “renovare” compromisă	Vom vedea oare banii ruşilor?