Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 Monitoring→Politica→Comentarii

Alegerea şefului statului: hazard versus consecvenţă

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 13 ianuarie 2011
ADEPT logo

Jalonarea cîmpului de manevră

Acordul privind constituirea şi funcţionarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), semnat la 30 decembrie 2010, a anunţat “consfinţirea activităţii unei guvernări stabile şi valabile pe durata unui mandat deplin de patru ani” de către părţile semnatare: Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Partidul Democrat din Moldova (PDM) şi Partidul Liberal (PL). Semnarea Acordului a spulberat speranţa Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) de a se revanşa pentru pierderea puterii în 2009. Acordul prevede consecutivitatea formării organelor de conducere a statului, modalitatea partajării funcţiilor şi constituirea Consiliului AIE, care va fi împuternicit cu funcţii de soluţionare a conflictelor şi a altor probleme delicate. Cea mai sensibilă problemă — alegerea şefului statului, care ar permite depăşirea crizei instituţionale şi instaurarea stabilităţi politice nu este desfăşurată în document, fiind menţionată doar necesitatea atingerii acestui obiectiv. Unul din scopurile principale ale Acordului este eliminarea eventualelor blocaje şi disfuncţii în procesul guvernării comune a părţilor semnatare.

Semnarea Acordului în faţa camerelor de luat vederi indică asupra rolului ce-i poate reveni opiniei publice în garantarea respectării prevederilor acestuia. Gestul semnatarilor poate fi interpretat drept invitaţie a opiniei publice de a sancţiona formaţiunea care eventual va proceda în contradicţie cu prevederile şi spiritul documentului menţionat. Dar pentru aceasta Acordul ar trebuie să fie dat publicităţii, lucru care încă nu s-a întîmplat. Întîrzierea publicării Acordului poate indica asupra calităţii nesatisfăcătoare a documentului, plămădit ca urmare a discuţiilor şi negocierilor ce au durat timp de o lună de zile. Necesitatea publicării documentului se face tot mai simţită pentru liniştirea spiritelor şi inhibarea elanului speculativ vis-a-vis de eventuala soartă a AIE. Vorba e că moravurile clasei politice moldoveneşti lasă spaţii vaste pentru inflamarea imaginaţiilor despre gradul coruperii morale, ipocriziei şi mişeliei politicienilor din AIE şi PCRM.

Pentru a combate vehicularea unor scenarii fanteziste, AIE ar putea face cîteva lucruri, care să jaloneze cîmpul eventualele manevre ale celor trei partide constituente:

Limitele temporale pentru alegerile prezidenţiale

Despre depăşirea crizei instituţionale se va putea vorbi abia după eventuala alegere cu succes a şefului statului. Această sarcină este presantă, urmînd a fi realizată în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei şi a legislaţiei în vigoare. Însă ţinînd cont de intenţia declarată a PCRM de a recurge iarăşi la boicot, ar fi preferabil că procedura alegerii şefului statului în Parlament să nu fie lansată înaintea identificării unor măsuri suplimentare ce pot mări probabilitatea ajungerii la izbîndă. În acest sens, se poate profita de factorul elasticităţii temporale, care va stabili termenele rezonabile pentru lansarea şi terminarea cu succes a procedurii. Vorba e că după parcurgerea în 2010 a două spirale ale cercului vicios în încercarea alegerii şefului statului, actualmente, nu există termene prestabilite pentru organizarea alegerilor prezidenţiale.

Într-adevăr, articolul 90 alin.(4) din Constituţie prevede că “în termen de 2 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, se vor organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Preşedinte”. Vacanţa funcţiei de preşedinte a fost constatată de Curtea Constituţională la 17 septembrie 2009, după ce ex-preşedintele Vladimir Voronin şi-a prezentat demisia, iar cele două luni prescrise de Constituţie pentru alegerea şefului statului s-au scurs după ce în noiembrie şi decembrie 2009 au fost boicotate cele două tentative de alegere a şefului statului. De aici încolo nu există nici un punct de referinţă prescris de Constituţie şi de legislaţia în vigoare vis-a-vis de termenele de fixare a datei alegerilor prezidenţiale.

Probabil, este corect că legislatorul constituant nu a fixat puncte de reper şi termene pentru organizarea unor alegeri prezidenţiale generate de recurgerea succesivă la boicot, lăsînd astfel loc pentru ruperea cercului vicios a boicoturilor în lanţ prin alte metode. Este o constatare care poate lărgi cîmpul de manevre al AIE prin eventuala utilizare a factorul elasticităţii temporale. În acest sens, există două posibilităţi de abordare a problemei alegerilor prezidenţiale. Prima poate fi numită hazardată, iar cea de a două — consecventă.

Abordarea hazardatăa alegerilor prezidenţiale

Lansarea procedurii de alegere a şefului statului imediat după alegerea organelor de conducere a Parlamentului şi numirea Guvernului ar fi o acţiune oarecum hazardată, întrucît PCRM continuă să ameninţe cu boicotul, deţinînd şi numărul necesar de mandate pentru a-l realiza. Aceasta pe fundalul statisticii care arată că în ultimii zece ani, în cadrul reglementărilor existente privind alegerea şefului statului, din opt tentative şase au fost boicotate cu succes. În plus, în ultima perioadă, instrumentul politic principal al PCRM a fost boicotul. Chiar şi după recentele alegeri parlamentare anticipate prima manifestare a PCRM a fost boicotul alegerii Preşedintelui Parlamentului.

Constatările de mai sus par a fi suficiente pentru înţelegerea faptului că abordarea hazardată a alegerilor prezidenţiale se poate solda cu perpetuarea crizei instituţionale ca urmare a intrării Republicii Moldova în cea de a treia spirală a cercului vicios. Este adevărat că AIE ar putea recurge la negocieri cu PCRM în vederea găsirii unor soluţii de compromis, precum identificarea unor candidaturi neutre pentru funcţia de şef al statului etc. Problema e că o astfel de abordare ar contraveni Acordului de constituire a AIE. Aceste circumstanţe lasă loc pentru vehicularea unor scenarii obscure privind eventuale încercări de convingere, corupere sau şantajare a cel puţin doi reprezentanţi ai PCRM pentru a-i determina să renunţe la boicot şi să contribuie la alegerea şefului statului. Vehicularea acestor scenarii este îndreptată spre subminarea imaginii AIE, care şi aşa nu este dintre cele mai strălucite.

Există o singură soluţie împotriva deciziilor deliberate de recurgere la boicot — introducerea cvorumului obligatoriu de participare a deputaţilor la procedura de votare. În decembrie 2000 Curtea Constituţională (CC) a adoptat o hotărîre referitoare la limita de jos a cvorumului — 3/5 din voturile deputaţilor, acesta fiind egalat cu numărul minim de voturi necesar pentru alegerea şefului statului. Este curios că articolul 6 alin.(2) al Legii privind procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova se referă doar la “şedinţa publică specială a Parlamentului care este deliberativă dacă la ea participă cel puţin 3/5 din numărul deputaţilor aleşi”, în timp ce Hotărîrea Nr. 45 din 18 decembrie 2000 a Curţii Constituţionale spune că “atît şedinţa publică specială a Parlamentului pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, cît şi alegerile prezidenţiale propriu-zise se consideră valide numai în cazul dacă la ele a participat un număr nu mai mic de 61 deputaţi — trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi”. Aceasta înseamnă că CC, de fapt, nu a admis boicotul, iar parlamentarii moldoveni au dat în bară la alegerea şefului statului, atît în mai-iunie 2009, cît şi în noiembrie-decembrie 2010. Dacă citeau atent hotărîrea respectivă a CC şi se adresau acesteia pentru explicaţii suplimentare era posibil ca Republica Moldova să fi evitat criza instituţională.

În acest sens, am putea spune că afirmaţiile unor membri ai AIE de genul: “articolul 78 din Constituţie, referitor la alegerea şefului statului cu cel puţin 3/5 din voturile deputaţilor, a salvat democraţia”, sînt incorecte. Ar fi corect să se afirme aşa: “modificarea de către PCRM în 2004 a articolul 1 alin.(2) al Legii privind procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, nesilită de nimeni şi deliberată, privind interzicerea Parlamentului de aceeaşi legislatură să aleagă mai mult de o singură dată Preşedintele ţării, precum şi citirea lapidară a hotărîrii CC din 18.12.2000 — a salvat democraţia”. Într-adevăr, dacă PCRM nu modifica articolul 1 al Legii, atunci îşi putea alege propria candidatură la funcţia de Preşedinte, înainte de alegerile parlamentare ordinare, în februarie-martie 2009, cu voturile a 56 deputaţi PCRM şi, eventual, cu vreo 5–7 voturi ale deputaţilor PPCD. Şi după alegerile parlamentare ordinare, în mai-iunie 2009, PCRM ar fi putut insista potrivit hotărîrii CC să fie asigurat cvorumul şi la procedura de vot propriu-zisă, în caz contrar amînînd alegerile ori de cîte ori ar fi fost nevoie, situaţie care ar fi putut s-o rezolve doar Curtea Constituţională.

Actualmente, în situaţia creată, înainte de lansarea procedurii de alegere a şefului statului AIE ar putea modifica articolul 6 din Legea respectivă, ridicînd cvorumul obligatoriu, atît pentru şedinţa specială, cît şi pentru procedura de vot propriu-zisă, de la 3/5 la, să zicem — 4/5 sau 5/6. Curtea Constituţională, dacă va fi sesizată, nu va avea motive să invalideze o astfel de modificare, întrucît Constituţia spune fără echivoc că procedura alegerii şefului statului se stabileşte prin lege organică. Din 2000 pînă în 2009 legea organică nu stabilea nici un fel de cvorum. În circumstanţe generate de neclarităţi legate de aplicarea legii alegerii preşedintelui, CC a decis absolut corect că cvorumul e necesar, iar limita lui de jos trebuie să fie egală numărului minim de alegere a preşedintelui — 3/5, stabilit de Constituţie, lăsînd la latitudinea Parlamentului dreptul de a stabili un alt cvorum, mai cu seamă că acest lucru este absolut necesar pentru ruperea cercului vicios al boicoturilor şi salvarea ţării de instabilitate. Dacă cvorumul nu este atins, atunci alegerile se amînă de cîte ori e nevoie, pînă la întrunirea condiţiilor necesare. În rest, totul depinde de votul deputaţilor, dizolvarea Parlamentului urmînd să aibă loc după două tentative valabile, adică, care întrunesc întreg setul de condiţii pentru alegerea şefului statului, fără ca vreun candidat să acumuleze cel puţin 3/5 de voturi în favoarea uneia dintre candidaturi.

Însă măsurile de mai sus sînt oricum insuficiente pentru soluţionarea problemei boicotului. În 2000, cînd s-au desfăşurat primele alegeri prezidenţiale în noua formulă, CC a fost implicată pentru a soluţiona gafele comise de legislatori la elaborarea Legii privind procedura de alegere a Preşedintelui RM. Atunci, nimeni nu-şi putea imagina că recurgerea la boicot în procesul alegerii şefului statului va deveni o adevărată molimă. De aceea, la 26 decembrie 2000, CC a mai adoptat o decizie (nr.4) în care a constatat următoarele: “Articolul.78 alin.(5) din Constituţie prevede expres că Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul dacă Preşedintele Republicii Moldova nu a fost ales şi după alegerile repetate, desfăşurate cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii organice nr.1234-XIV. Curtea Constituţională consideră, că cu atît mai mult este justificată dizolvarea Parlamentului în cazul în care şeful statului nu este ales din cauza blocării de către majoritatea deputaţilor a alegerilor repetate. Apreciind dreptul constituţional al Preşedintelui de a dizolva Parlamentul în circumstanţele menţionate, este necesar a avea în vedere că acest drept reprezintă o modalitate de a reacţiona la obstrucţionarea alegerilor prezidenţiale repetate. În acest caz, şeful statului nu numai că este în drept să dizolve Parlamentul, dar, potrivit Legii Supreme, are şi obligaţia de a proceda astfel”. În acest context, trebuie să se ia în consideraţie şi faptul că ex-preşedintele CC, Pavel Barbalat, era şi unul dintre cei doi candidaţi la funcţia de şef al statului, alături de liderul PCRM, Vladimir Voronin. Iar hotărîrea invocată a CC putea purta amprenta unei reacţiei legitime, omeneşti, corporative, la comportamentul deputaţilor care l-au înaintat pe preşedintele Curţii Constituţionale la funcţia de şef al statului, iar apoi s-au dedat unor jocuri politice, recurgînd la obstrucţie şi boicot.

În prezent, ştim că recurgerea la boicot a devenit o practică curentă şi că din opt tentative de alegere a Preşedintelui ţării şase au fost boicotate cu succes, provocînd de trei ori alegeri parlamentare anticipate. Şi acum sîntem iarăşi în pragul unui eventual boicot, fără a şti care va fi deznodămîntul, dar ştiind că există intenţia declarată a PCRM de a proceda astfel. În aceste circumstanţe, pentru a încerca combaterea eficientă a recurgerii la boicot, Parlamentul ar trebuie să definească în Legea privind procedura alegerii Preşedintelui RM două noţiuni noi:

Dacă majoritatea parlamentară ar decide să modifice Legea privind procedura alegerii Preşedintelui RM în conformitate cu cele expuse mai sus, cineva dintre deputaţi ar trebui imediat să conteste constituţionalitatea legii de modificare la CC, pentru a vedea rezultatul şi aplicabilitatea completărilor efectuate. Abia după un eventual rezultat satisfăcător din partea instanţei de jurisdicţie constituţională ar putea fi declanşată procedura alegerii şefului statului în cadrul acestei abordări hazardate.

Abordarea consecventă a alegerilor prezidenţiale

Problema alegerii şefului statului poate fi abordată şi prin prisma principiului consecvenţei în atingerea unui scop clar formulat. Punctul de start al acestei abordări este consimţămîntul principial al componentelor AIE, pe de o parte, şi al PCRM, pe de altă parte, vis-a-vis de depăşirea crizei politice prin modificarea articolului 78 din Constituţie, referitor la alegerea şefului statului. Dovadă a acestui consimţămînt serveşte faptul, că la începutul lunii mai 2010, atît AIE, cît PCRM şi-au înregistrat în Parlament proiectele de modificare a articolului respectiv din Legea Supremă, împreună cu avizele Curţii Constituţionale, lucru extrem de important. În cazul dat, diferenţa dintre cele două proiecte nu este principială, în sensul că nu pune la îndoială necesitatea modificării constituţionale, diferenţa reflectînd doar viziunile AIE şi PCRM faţă de modalitatea de alegere a şefului statului. Astfel, ţinînd cont de elasticitatea temporală, descrisă mai sus, am putea spune că este justificată amînarea demarării procedurii alegerii preşedintelui pînă la realizarea modificării articolului 78 din Constituţie în conformitate cu proiectele înregistrate în Parlament.

Pentru a accelera soluţionarea problemei, AIE a recurs la organizarea referendumului din 5 septembrie 2010, care s-a prăbuşit din cauza absenteismului provocat, inclusiv, de boicotul organizat de PCRM. Acum, în mod logic, este necesară încercarea modificării articolului 78 după formula propusă de PCRM. Adică, Parlamentul poate decide să pună la vot, cu majoritatea calificată de 2/3, varianta PCRM — alegerea şefului statului de către Parlament, cu o scădere succesivă, în trei trepte, a majorităţii necesare de voturi, pornind de la 3/5 pînă la majoritatea simplă. Ar fi cea mai bună variantă, inclusiv pentru PCRM, ca să-şi voteze propriul proiect şi să nu trebuiască să fie supus şocurilor coruperii, trădării, sciziunii etc.

Eventuala recurgere a PCRM la boicotarea propriului proiect de modificare a Constituţiei ar pune capac activităţii de boicot a reprezentanţilor PCRM, care au început cu: boicotarea alegerii şefului statului; apoi a şedinţelor Parlamentului; a referendumului constituţional; a persoanelor juridice şi fizice; pentru ca finalmente să ajungă la boicotarea propriilor proiecte de lege?! Dacă totuşi PCRM se va decide să boicoteze, — nu e nimic periculos în asta. Elasticitatea temporală permite o eventuală recurgere la referendum republican constituţional, soluţie testată la 5 septembrie 2010.

Pentru ca eventualul referendum, iniţiat de AIE, să fie unul de succes, este necesar să fie ales timpul potrivit şi formularea întrebării să fie adecvată. Cea mai bună soluţie ar fi ca întrebarea pentru referendum să înceapă în felul următor: “Sînteţi pentru depăşirea crizei politice din Republica Moldova, astfel încît şeful statului să fie ales după următoarea procedură… (imprimarea exactă a propunerii PCRM înregistrate în Parlament)?”. În privinţa termenelor desfăşurării referendumului, cea mai bună soluţie ar fi ca acesta să aibă loc la începutul lunii iunie 2011, în ziua alegerilor locale. Există cîteva avantaje, în acest sens:

Dacă eventualul referendum constituţional se prăbuşeşte, atunci elasticitatea temporală, deopotrivă cu principiul consecvenţei, ar permite aşteptarea scurgerii a doi ani de zile de la referendumul din 5 septembrie 2010 privind alegerea directă a şefului statului, şi repetarea acestuia în strictă conformitate cu legislaţia electorală. În toată această perioadă, pînă la soluţionarea definitivă a modificării articolului 78, stabilitatea politică fiind asigurată de intenţia clar declarată de a duce lucrurile la bun sfîrşit.

Concluzii

Anul politic 2010 Rezultatele alegerilor din Găgăuzia şi situaţia post-electorală