Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Deznodămîntul: normalitate vs. boicot şi revanşă
|
|
Incertitudinea va înlocui instabilitatea
La 7 decembrie va avea loc deznodămîntul. Dacă Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) va debloca alegerea şefului statului, atunci competiţia politică între putere şi opoziţie va intra în normalitate. Dacă nu, după boicot va urma confruntarea de revanşare. Miza alegerilor parlamentare anticipate va fi — eliminarea reciprocă la periferia vieţii politice. În consecinţă, toate energiile clasei politice vor fi consumate de pregătirile pentru încăierarea amînată, aceasta urmînd să aibă loc peste aproximativ un an. PCRM, practic, nu are şanse să se revanşeze cu un scor categoric, ba chiar riscă să se prăbuşească. Însă strategii lui ştiu că probabilitatea scindării AIE nu este de neglijat şi aceasta este singura şansă de revenire a PCRM, într-o formulă sau alta, la guvernare, adică lucrurile doar trebuie împinse în direcţia respectivă.
Calculul şi acţiunile PCRM par a fi simple — organizarea blocajelor, agresiunilor mediatice şi boicotului, aceasta însemnînd provocarea AIE pe diferite dimensiuni, pentru a face inevitabilă scoatere la iveală a caracterului eterogen al componentelor ei. În mod previzibil, guvernarea algoritmică ar trebui să genereze blocaje tocmai atunci cînd va fi nevoie de reacţii coerente, prompte şi descurajatoare pentru agenţii malefici. Este un calcul relativ fezabil, întrucît s-a observat că mesajele şi reacţiile de răspuns ale liderilor componentelor AIE au în vedere mai degrabă interesul îngust de partid, grija de propriul segment electoral, decît de interesul general al AIE. În acest sens, AIE se asemănă cu un bloc de locuit cu patru apartamente, cei care-l populează avînd în comun doar scara, pe care, ca de obicei în realităţile moldoveneşti, domină dezordinea.
Sigur, deocamdată, sub presiunea comportamentului intransigent al PCRM, AIE a reuşit să-şi demonstreze capacitatea de a rezista cumva, dînd dovadă de un anumit grad de disciplină la adoptarea deciziilor şi atragerea suportului internaţional. Despre eficienţa activităţii AIE încă nu se poate spune nimic, deşi, aşa cum s-a menţionat, eterogenitatea Guvernului, consacrată algoritmic, nu promite nimic încurajator. Anume din aceste considerente, eventuala plonjare a AIE în provizorat îi face pe liderii PCRM să creadă că AIE se va scinda inevitabil, componentele lui încăierîndu-se şi acuzîndu-se reciproc pentru multiple păcate.
Lucrul pe care AIE nu a reuşit, dar încă mai poate să-l realizeze, este să demonstreze fără putinţă de tăgadă că poate acţiona coerent şi că are strategii de comportament, atît în cazul deblocării alegerii şefului statului la 7 decembrie, dar mai ales în cazul boicotului declanşator de alegeri parlamentare anticipate. Pînă la normalizarea definitivă a situaţiei politice intervenţiile în legislaţie trebuie să fie strict legate de înlăturarea impedimentelor şi blocajelor. Exemplul legat de modul în care componentele AIE percep modificările constituţionale este cel mai elocvent indicator al lipsei de perspicacitate. Să te apuci să elaborezi o Constituţie nouă, într-o societate segmentată antagonist pe diverse criterii şi cuprinsă de multiple crize, este echivalent cu a te apuca să faci ceva ce-i va nemulţumi finalmente pe toţi, întrucît e ştiu că “cine vrea totul şi imediat, va obţine nimic în rate”.
În ajunul alegerilor din 7 decembrie se poate constata că pe dimensiunea comunicării publice cu cetăţenii, dar mai ales cu PCRM, AIE a suferit eşec. Chiar dacă PCRM a ţinut să ridice mizele jocului politic pînă în ultimul moment, AIE nu a reuşit să-l convingă că boicotul şi setea de revanşă îl va reduce la starea de normalitate a partidelor comuniste din CSI. Miza pe înţepături şi ameninţări legate de scoaterea la iveală a “scheletelor din dulapurile” PCRM, practic, nu au avut vreun impact. În schimb, oferta pozitivă a AIE către PCRM s-a dovedit a fi necoordonată şi întîrziată.
Oferta vs. expunerea “scheletelor din dulapurile” PCRM
Obiectiv, Marian Lupu este persoana cea mai indicată pentru a deţine funcţia de şef al statului. Cel puţin asta sugerează sondajele de opinie. În acest sens, decizia AIE de a-l înainta drept candidat pentru această funcţie este corectă şi aducătoare de profit politic. În eventualitatea boicotării alegerilor din 7 aprilie, PCRM va trebuie să suporte consecinţele pentru blocarea alegerii unui candidat dorit de majoritatea populaţiei — electoratul moldovenesc îi susţine pe cei consideraţi nedreptăţiţi. În plus, în calitate de candidat pentru funcţia prezidenţială Marian Lupu a dat dovadă de un comport inedit pentru realităţile politice din Republica Moldova. Pe de o parte, în relaţiile cu partenerii din AIE, el şi-a achitat conturile politice în avans, votînd împreună cu fracţiunea Partidului Democrat din Moldova (PDM), pe care îl conduce, pentru alegerea partenerilor de alianţă în funcţiile de preşedinte al Parlamentului şi prim-ministru. Şieşi, Marian Lupu, şi-a rezervat calitatea de candidat în expectativă. Rămîne ca şi partenerii din AIE să-şi achite conturile la reclamare, indiferent de nemulţumirile pe care le etalează, mai cu seamă spre bucuria PCRM, care se poate încredinţă că miza pe eventuala scindare a AIE nu e lipsită de temei.
Pe de altă parte, Marian Lupu, a făcut o ofertă PCRM, pe care acesta să n-o poată refuza în principiu. Ea nu conţine, practic, nimic nou. Cu excepţia angajării să promoveze o lege care să specifice drepturile opoziţiei, toate celelalte lucruri sînt consfinţite în Constituţie şi legile Republicii Moldova: respectarea dreptului opoziţiei parlamentare de a desemna conducerea Curţii de Conturi şi a Comisiei Electorale Centrale; promovarea unor politici economice social orientate; respectarea prevederilor constituţionale şi menţinerea statutului de neutralitate; realizarea politicii de reintegrare a ţării în baza respectării suveranităţii şi integrării teritoriale a Republicii Moldova; asigurarea drepturilor tuturor grupurilor etnice, crearea condiţiilor pentru participarea lor activa în viata publica a tarii; consolidarea democraţiei locale; excluderea practicii persecutării pe criterii de simpatie sau afiliere politică a agenţilor economici; organizarea sectorului audio-vizual public în spiritul minimizării influenţei politice; deideologizarea sistemului educaţional si abordarea echilibrata a problemei predării istoriei; promovarea spiritului de dialog si compromis politic, combaterea manifestărilor de intoleranta; promovarea politicilor îndreptate spre consolidarea statalităţii Republicii Moldova, combaterea fenomenelor iredentiste ce pot submina suveranitatea ţării.
Totuşi, valenţa acestei oferte este multiplă. În primul rînd, Marian Lupu îşi confirmă ataşamentul pentru valorile statului de drept, excluzînd voluntarismul şi aplicarea arbitrară a normelor legale în interesul guvernanţilor, lucru practicat anterior de conducerea PCRM, de aceea trebuind menţionat. În al doilea rînd, el îşi confirmă ataşamentul pentru nişte principii pe care le-a împărtăşit şi atunci cînd a fost membru al PCRM. În sfîrşit, oferta lui Marian Lupu ţinteşte în disiparea fobiilor alegătorilor, fobii care au fost cultivate şi vehiculate de-a lungul anilor de către PCRM, culminînd prin campanii de genul “să ne apăram Patria” sau să veghem ca “Moldova să nu dispară de pe harta lumii”. Acum nu mai contează dacă pericolele invocate sînt reale sau imaginare, contează că ele au avut şi încă mai au drept efect menţinerea divizării societăţii pe criterii etnice, lingvistice, politice, etc. În acest sens, oferta lui Marian Lupu este una de depăşirea a clivajelor politice ce marchează viaţa social-politică din Republica Moldova.
Din altă perspectivă, presiunile exercitate de AIE asupra PCRM a determina conducerea acestuia să deblocheze alegerea şefului statului sînt, oarecum, neîndemnatice. Nu încape îndoială că investigarea evenimentelor din 7 aprilie, investigarea presupuselor scheme frauduloase de monopolizare a importului de produse alimentare de către fruntaşii PCRM, depistarea aşa-ziselor hotărîri secrete ale Guvernului Greceanîii, cu potenţial corupţional, etc., pot avea impact asupra comportamentului PCRM. Dar numai dacă cu adevărat există probe incontestabile, care indică asupra perspectivei finalizării cu succes a acestor investigaţii. Situaţiile cînd presiunile asupra PCRM amintesc despre un banal şantaj la adresa unor fraieri nu pot decît să dăuneze. În acest sens, şi ameninţările din partea unor organizaţii sau persoane susţinătoare ale AIE, cu referire la eventuala interzicere a simbolurilor comuniste sau scoaterea la iveală a “scheletelor din dulapuri” — secrete straşnice despre implicarea liderilor PCRM în vînzări de arme şi privatizări dubioase, sînt pur şi simplu contraproductive. Aceasta fiindcă sînt irealizabile şi nedemonstrabile, creînd doar un fundal negativ şi generînd încrîncenare.
Terenul minat pe care riscă să păşească PCRM
În condiţiile invocate mai sus, PCRM urmează încă să adopte o decizie în vederea participării la votarea din 7 decembrie sau a boicotării acesteia. Decizia de participare măreşte semnificativ şansele, dar nu garantează alegerea şefului statului, iar decizia boicotării nu garantează nealegerea acestuia. Pledoaria în favoarea participării la votare ar însemna că PCRM îşi poate înainta propria candidatură sau poate permite participarea membrilor fracţiunii la votare în baza liberului consimţămînt, fără a înainta vreo candidatură. În definitiv, PCRM ar putea desemna un anumit grup de membri pentru a participa la votare. Decizia în favoarea boicotului ar putea avea drept efect scindarea fracţiuni, urmată de o reacţie în lanţ la nivelul structurilor de partid. Boicotul soldat cu succes va face PCRM să suporte consecinţele principalului vinovat pentru provocarea alegerilor anticipate doar dacă AIE va rămîne consolidată. În consecinţă, “aripa conciliantă” a PCRM trebuie să se determine în privinţa “unităţii rîndurilor” şi participării la boicot.
Condiţiile desfăşurării alegerilor anticipate peste aproximativ un an sînt absolute imprevizibile, dar se poate presupune că ele nu vor fi cele mai favorabile pentru PCRM. Din punct de vedere ideologic, programatic şi opţional un important segment electoral (cetăţenii cu simpatii pro-ruseşti şi pensionarii), afiliat tradiţional cu PCRM, îşi poate schimba preferinţele. În plus, PCRM a pierdut instrumentarul de obţinerea a “supra-profitului” electoral: cvasi-monopolul asupra audiovizualului; resursele administrative, implicit, accesul altădată nelimitat la resursele financiare, oferite de business-ul autohton sub presiunea administrativă sau din considerente de protecţionism. În consecinţă, cîmpul minat pe care va păşi PCRM în eventualitatea alegerilor anticipate de peste un an arată cam în felul următor:
- adoptarea în 2008 a noului program al PCRM a însemnat renunţarea la ideea construirii socialismului şi a comunismului, prevăzute în programul precedent, adică — transformarea PCRM întru-un ordinar partid burghez. În prezent, din punct de vedere a ofertelor politice şi electorale, PCRM puţin se deosebeşte de alte partide. Din această perspectivă este foarte puţin probabil ca PCRM să-şi îmbunătăţească rating-ul electoral propunînd edificarea unei societăţi post-industriale în următorii 30 de ani. Dimpotrivă, în timpul şi după evenimentele din 7 aprilie 2009 a devenit clar că numai pretenţia de a reprezenta interesele “proletariatului cunoştinţelor” nu-i este proprie PCRM;
- încercarea recuperării electoratului care migrează spre PDM, prin specularea trădării de către Marian Lupu a PCRM, riscă doar să agraveze situaţia formaţiunii. Este uşor de demonstrat că, de fapt, conducerea PCRM a fost cea care a trădat principiile comuniste la conferinţa de partid din octombrie 2003. Iar apoi şi-a reconfirmat trădarea definitiv, declarînd revoluţia liberală în aprilie 2007. Este memorabilă acţiunea de justificare a conducerii PCRM, care l-a invitat pe economistul moscovit, Mihail Deleaghin, să facă improvizaţii publice vis-a-vis de miracolul moldovenesc — inventarea comunismul liberal. Dacă măcar un segment din electoratul PCRM va considera că e mai onorabil să ai o identitate distinctă, social-democrată, şi să formezi o coaliţie cu liberalii, decît să te converteşti în comunist libera, atunci cauza PCRM este pierdută. În general, ar fi cool ca în viitoarele dezbateri publice votanţii PCRM să asiste la dezbateri publice pe tema: ce e mai bine să trădezi partidul care şi-a trădat principiile sau să trădezi principiile împreună cu liderul partidului?;
- specularea pericolului românesc, pentru menţinerea scindării societăţii, precum şi specularea pe marginea alianţei nefireşti dintre liberalii unionişti şi social-democraţii statalişti nu va mai poate avea efectul scontat după ce s-a dovedit plecarea PCRM de la guvernare nu a atras după sine “dispariţia Moldovei de pe harta lumii”. Dimpotrivă, alianţa social-democraţilor cu liberalii este o dovadă că efectele scindării societăţii, provocate de PCRM, pot fi depăşite şi înlăturate, atunci cînd politicienii cu viziuni diferite cooperează şi caută soluţii de compromis, ajung la un numitor comun în privinţa aspiraţiilor de viitor;
- miza PCRM pe păstrarea suportul masiv al electoratului rusofil din Republica Moldova este iluzorie. Semnalele din partea Establishment-ului rusesc sînt mult mai favorabile pentru Marian Lupu decît pentru Vladimir Voronin, lucru care s-a profilat în timpul summit-ului CSI la Chişinău, în timpul căruia Preşedintele Dmitrii Medvedev a preferat să se întîlnească cu potenţialul său omolog — Marian Lupu şi nu cu ex-omologul — Vladimir Voronin. În plus, Marian Lupu şi formaţiunea pe care o conduce — PDM, au întrat în circuitul internaţional la nivel de cooperare cu partidul de guvernămînt din Rusia — “Edinya Rossia” şi cu socialiştii europeni, reprezentanţi în proporţie de 25% în Parlamentul European. În acelaşi timp, PCRM a rămas să aibă drept partener în Rusia partidul lui Ziuganov, iar în Parlamentul European — stînga unită, care împreună cu verzii nordici nu are nici de 5% din reprezentare. Este puţin probabil ca electoratul rusofil din Republica Moldova să nu fie sensibil la aceste circumstanţe noi, apărute doar în ultima jumătate de an;
- invocarea pericolului renunţării la neutralitate şi eventuala aderare a Republicii Moldova la NATO este lipsită de credibilitate. În ochii electoratului rusofil liderul PCRM poate fi prezentat drept cel mai important euro-atlantist din Republica Moldova. Sub conducerea lui Vladimir Voronin, care în 2001 se erija în luptător împotriva “imperialismului mondial şi a celui american”, Moldova a semnat în 2006 IPAP şi a organizat aplicaţii militare pe teritoriul ţării cu participarea NATO. Acest pas strategic a fost precedat de trimiterea în 2004 a geniştilor moldoveni în Iraq, să asiste militarii americani. Este excelent că s-a procedat aşa şi respect militarilor moldoveni pentru slujbă exemplară, dar de unde PCRM mai are tupeu în a se re-erija în postura de apărător al intereselor Rusiei, care “nu vor admite trecerea tancurilor NATO spre Briansk”? În general, folosind retorica PCRM despre trădare se poate arăta că în ochii electoratului rusofil liderul PCRM este de multiplu trădător: l-a trădat personal pe Vladimir Putin, atunci cînd l-a rugat să elaboreze un proiect pentru reglementarea transnistreană (Memoradumul Kozak), iar apoi a renunţat să semneze documentul cînd Putin era deja în cale spre Chişinău pentru a asista la ceremonie; a trădat interesele Rusiei atunci cînd a propus reanimarea GUAM şi a organizat la 22 aprilie 2005 summit-ul de relansarea a acestei organizaţii pe care Rusia o consideră ostilă intereselor sale. Şi aceste trădări nu au fost gratuite. Remunerarea pentru ele a fost — convingerea opoziţiei “anticomuniste” moldoveneşti de către euro-atlantiştii consacraţi: Traian Băsescu, Mihail Saakaşvili şi Victor Iuşcenco, să voteze candidatura lui Vladimir Voronin la funcţia de şef al statului, lucru care s-a soldat cu “trădarea din 4 aprilie”. În prezent, liderul PCRM evită să-şi afişeze prietenia cu trioul portocaliu din 2005, iar presa afiliată PCRM face bulbuci cu referire la scenarii de “revoluţii oranj”, chipurile folosite împotriva PCRM. Păi cum să folosească cineva împotriva liderului PCRM ceea de pe urma a ce acesta a beneficiat cel mai mult? Tocmai este cazul ca la 7 decembrie PCRM să-şi achite conturile pentru “trădare din 4 aprilie”.
Din factologia expusă mai sus pare a fi evident că lipsa de convingeri ferme, practicarea eclectismul ideologic pentru justificarea intereselor de conjunctură, politica externă oscilantă şi manifestările dezonorante nu au cum aduce simpatie faţă de PCRM pe plan intern şi extern. Din aceste considerente, cea mai bună soluţie pentru această formaţiune, dar şi pentru Republica Moldova, este deblocarea alegerilor prezidenţiale şi concentrarea asupra reformării profunde.