Exhibiţionismul patriotic şi pericolul românesc / e-democracy.md

Exhibiţionismul patriotic şi pericolul românesc

Igor Boţan / 17 iulie 2009

Republica Moldova ca o cetate asediată

În campania pentru alegerile parlamentare anticipate principalele forţe politice clarifică, de fapt, care dintre ele îşi iubeşte mai mult Patria. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), de guvernămînt, pretinde că numai liderii şi membrii acestei formaţiuni au sentimente de dragoste pentru Patrie. PCRM şi-a lansat lozinca de campanie — Să ne apărăm Patria! Potrivit comuniştilor moldoveni, Patria e ameninţată de pericolul românesc. Guvernanţii moldoveni au acuzat România de implicare în evenimentele din 7 aprilie cu scopul de a submina independenţa Republicii Moldova şi în scopul apărării Patriei au introdus regimul de vize pentru cetăţenii români, cetăţeni ai UE. Fracţiunea majoritară a PCRM a aprobat programul Guvernului provizoriu, făcut public la 10 iunie 2009, în care se afirmă că “acest document reprezintă mandatul unui Guvern, rostul principal al căruia este de a păstra pe harta lumii Statul Republica Moldova. Perseverenţa cu care în ultima perioadă este atacată această realizare supremă a poporului nostru determină clar preocuparea fundamentala a Guvernului ţării”.

Cît de mare este pericolul românesc şi cît de mult îşi iubesc comuniştii Patria ne demonstrează unităţile media-holding-ului afiliat PCRM, care au împînzit spaţiul informaţional cu tablete propagandistice şi declaraţii ale liderilor PCRM, cele mai relevante dintre care arată după cum urmează:

alegătorii din localitatea X condamnă vehement atitudinea antistatală a partidelor de opoziţie şi îşi reitereaza sprijinul pentru PCRM — singurul capabil să asigure democraţia şi respectarea Constituţiei… Actele de vandalism din 7 aprilie, organizate de liderii partidelor liberale, aveau scopul de a destabiliza situaţia politică din ţară şi în cele din urmă de a înfăptui o lovitură de stat. Scopul lor a fost anexarea Moldovei la România;
sute de primării din Republica Moldova au primit, de la începutul lunii curente, scrisori din România, în care cheamă autorităţile locale la unire cu ţara vecină… Scrisoarea, semnată de Sindicatul Liber European al cetăţenilor din România şi Moldova, cheamă la unire “pentru ca teritoriile Moldovei istorice să se reunească iarăşi într-o Românie modernă care este deja al 7-lea stat ca mărime şi importanţă în Europa civilizată şi prosperă”;
lansîndu-se în speculaţii economice şi politice, opoziţia are drept scop lichidarea Moldovei ca stat;
etnicii ruşi din Moldova trebuie să voteze pentru comunişti, altminteri la guvernare vor veni liberalii care vor uni Republica Moldova cu România şi pe toţi ruşii îi vor nimici;
…originalul Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova se află la Bucureşti, întrucît nimeni nu poate dovedi că acest document a ars în timpul evenimentelor din 7 aprilie etc.

Media-holding-ul afiliat PCRM a pus la cale un şir de alte provocări, avînd drept subiect problema unirii cu România, pe care ar promova-o unii concurenţi electorali, astfel încît concluzia pe care ar trebui s-o tragă alegătorii este că Republica Moldova, de fapt, e o cetate asediată de inamicul extern — România, care este ajutat din interior de “coloana a 5-a” — opoziţia liberală, şi numai PCRM sare în apărarea Patriei.

Numai că patriotismul afişat este foarte suspect. O astfel de percepţie este confirmată de atitudini exprimate aforistic de un şir de mari intelectuali: Lev Tolstoi, Alexandr Gherţen, Mark Twain, Bernard Show, Oscar Wilde, Albert Einstein etc. Pentru a cruţa sentimentele patriotice ale unora e bine să nu se recurgă la citarea aforismelor despre exhibiţionismul patriotic. Totuşi, făcînd o sinteză am putea spune că “patrioţii autentici sînt cei care, de exemplu, achită benevol şi imediat penalităţile pentru parcarea neregulamentară, bucurîndu-se că sistemul menţinerii ordinii publice prin penalizări funcţionează impecabil, în timp ce cei care-şi laudă Patria produc impresia că o pregătesc s-o scoată la vînzare”. Şi pare a fi adevărat. Cetăţenii moldoveni s-au putut convinge recent de asta, atunci cînd au aflat că firmele pe care ministrul Construcţiilor le-a elogiat pentru munca patriotică la curăţarea edificiilor Preşedinţiei şi Parlamentului după vandalizarea acestora pe 7 aprilie 2009, au şi cîştigat tenderele de sute de milioane pentru reconstrucţia lor. Se vede că patriotismul poate fi chiar foarte profitabil. Şi asta doar în cazul reparaţiei a două edificii, dar la nivelul promisiunilor de a construi în următorii 30 de ani o societatea postindustrială în Moldova, cît de profitabil se poate dovedi a fi patriotismul?

Invocarea pericolelor false are menirea să camufleze pericolele reale

Aşa cum sarcina principală a Guvernului provizoriu este să nu admită dispariţia Republicii Moldova de pe harta lumii, apare întrebarea — dar cum dispar statele de pe harta lumii? Experienţa ultimului secol arată că un stat poate dispare ca urmare: a destrămării din cauza tensiunilor interne; a ocupaţiei sau a unui anschluss (incorporare forţată) din partea unui alt stat; a unirii benevole cu un alt stat. Dacă ne referim serios la pericolele pentru existenţa Republicii Moldova vom vedea că ţara este ameninţată de tensiunile interne. În primul rînd, proclamarea şi recunoaşterea independenţei Republicii Moldova s-a produs pe fundalul unui conflict separatist, care n-a fost soluţionat pînă în prezent. În al doilea rînd, destabilizarea politică actuală este cauzată de funcţionarea aşa-zisei verticale a puterii de stat care substituie mecanismele constituţionale.

Pericolele legate de un eventual anschluss sau de unirea benevolă a Republicii Moldova cu România au la bază speculaţii pure, de pe urma cărora vor să profite apărătorii Patriei care le răspîndesc. În primul rînd, România, după ce a devenit ţară membră a Uniunii Europene şi NATO, nu poate să-şi permită să acţioneze în afara înţelegerilor colective din cadrul structurilor menţionate. În al doilea rînd, există un şir de alţi factori, care, enumeraţi, evidenţiază dimensiunile falsurilor referitoare la pericolul românesc. Aceşti factori vor fi analizaţi în cele ce urmează. Nu înainte însă de a parafraza gluma potrivit căreia administraţia de la Kremlin ar trebui să-i ridice un monument de aur lui George W. Bush ca omagiu pentru greşelile comise în politica externă, gafe de care Rusia a profitat pentru a reveni în forţă pe arena internaţională. Aşadar, am putea afirma că şi guvernanţii comunişti de la Chişinău ar putea să-i facă o statuie preşedintelui Traian Băsescu, chiar lîngă monumentul lui V.I. Lenin, în semn de recunoştinţă pentru apa pe care o toarnă la moara propagandei comuniste prin declaraţiile sale referitoare la Republica Moldova şi cetăţenii ei. Este de remarcat că preşedintele Băsescu face două feluri de declaraţii. Primele se referă la ceea ce promite de cîţiva ani să facă, dar nu face, celelalte- la ceea ce spune că nu va face şi se ţine de cuvînt fiindcă asta nu-l costă nici un efort. În primul caz este vorba despre facilitarea procedurii de redobîndire a cetăţeniei române, iar în cel de-al doilea — despre semnarea tratatului de bază şi cel de frontieră. Dar, cîtă apă la moara propagandistică a PCRM aduc declaraţiile lui Băsescu privind popoarele divizate: german, coreean şi român?

Iată că actuala campanie electorală pentru alegerea Parlamentului Republicii Moldova este axată, practic, în exclusivitate, pe pericolul românesc. În acest context, trebuie menţionat faptul că abordarea calmă, la rece, a problemei unirii Republicii Moldova cu România este un lucru absolut ingrat. Aceasta fiindcă atitudinile diferitor segmente ale clasei politice faţă de problema unirii este, de obicei, polară — strict pro- sau contra-, în cel mai bun caz problema respectivă este trecută sub tăcere. Sondaje de opinie pe această temă nu se efectuează, nici vorbă de referendum, întrucît rezultatele lui ar pune la îndoială adevărurile incontestabile ale unei părţi sau ale alteia. Această stare de fapt a fost confortabilă mult timp. Însă după evenimentele din 7 aprilie 2009, cînd autorităţile moldovene au acuzat România de implicare în tentativa de răsturnare a puterii de stat cu scopul de a anihila ulterior independenţa Republicii Moldova, lucrurile se schimbă radical. Absurditatea speculaţiilor de acest gen devine extrem de sfidătoare odată cu formularea întrebării — dar la ce i-ar servi României să destabilizeze politic o Moldovă foarte săracă? Doar să-şi creeze probleme suplimentare la cele pe care le are cu duiumul?

Exemplul Germaniei — acceptabil şi de succes, dar inaplicabil în cazul României

Invocarea exemplului reunirii Germaniei, ca unul de succes, poate indica asupra capacităţii României de a-l urma. În primul rînd, cele două state germane s-au unit într-un singur stat după ce au fost asigurate condiţii ca procesul şi actul unirii să nu fie contestate în interior şi în exterior. Orice încercare de unire ar fi contraproductivă şi extrem de periculoasă dacă ar genera contestări în interiorul şi în exteriorul statelor vizate.

Pentru realizarea cu succes a unirii Germaniei a fost nevoie de cîteva lucruri: voinţă politică legalizată; capacitate administrativă şi financiară; o conjunctură internă şi internaţională favorabilă. Toate acestea sînt necesare pentru ca unirea să se desfăşoare cît se poate de rapid, pentru a nu admite manifestarea nemulţumirilor, oricum inevitabile, în procesul de realizare a unor proiecte de o astfel de amploare.

Unirea Germaniei s-a realizat într-un an! Regimul lui Honecker a căzut la 18 octombrie 1989, iar deja la 3 octombrie 1990, după semnarea unui şir de tratate cu caracter inter-german şi internaţional, a fost sărbătorită alipirea Republicii Democrate Germane (RDG) la Republica Federală Germania (RFG). Încă peste două lini, la 2 decembrie 1990, au avut loc alegerile în Bundestag-ul Germaniei reunite.

Prevederile exprese privind unirea din Constituţia Germaniei

În cazul RFG însăşi Legea fundamentală a statuluiEN prevedea că instituţiile acestuia trebuie să întreprindă măsuri pentru reunire. Preambulul Legii supreme, adoptate la 23 mai 1949, prevedea unitatea naţională şi statală a germanilor şi dreptul lor la autodeterminare liberă. În plus, articolele 23 şi 146 prevedeau în mod expres două modalităţi de reunire a ţării — aderarea landurilor din afara RFG la cele asupra cărora se extindea Legea supremă; reunirea prin adoptarea unei Constituţii noi a unei entităţi statale constituite din RFG şi RDG. În definitiv, în scopul accelerării reunirii a fost realizată prima variantă, prevăzută de articolul 23 al Legii supreme.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie de menţionat că şi Constituţia Coreii de SudEN, adoptată la 17 iulie 1947, cu modificările din 28 octombrie 1987, prevede în mod expres viitoarea unire, punînd în sarcina Guvernului să “…unifice ţara prin mijloace paşnice şi reforme democratice, consolidînd unitatea naţională prin justiţie, umanitarism şi dragoste frăţească…”. Articolul 4 din Constituţie reiterează că “Republica Coreea urmăreşte unificarea, formulînd şi traducînd în practică politici menite să asigure reunirea paşnică în baza principiilor libertăţii şi democraţiei”.

În acest context, se impune menţionarea faptului că nu există nici un fel de referinţă la vreo eventuală reunire în Constituţia României. De aceea, nu poate exista o sarcină oficializată, transpusă în acţiuni concertate şi concentrate în vederea alipirii la România a unor teritorii pierdute anterior. În aceste circumstanţe, înalţii demnitari români îşi pot permite doar să vorbească despre formule gen: două state româneşti sau un popor — două state etc. Dar şi astfel de declaraţii sînt imediat supuse criticilor din partea politicienilor din opoziţie din România.

Delimitarea dintre unirea celor două state germane şi reunirea teritoriilor germane

Pregătind unirea Germaniei, mediile politic şi academic din RFG au întreprins eforturi de explicare că noţiunea respectivă, din punct de vedere juridic, al dreptului internaţional, se referă la unirea a două state germane — RFG şi RDG, existente la acel moment şi nu la reunirea tuturor teritoriilor germane, pierdute cîndva. Respectarea strictă a principiilor şi normelor dreptului internaţional, în special celor referitoare la inviolabilitatea hotarelor, a servit drept punct cardinal de referinţă. Aşadar, nu putea fi vorba despre reunirea teritoriilor din componenţa Poloniei sau din fosta provincie Prusia de Est. Unirea Germaniei a fost înfăptuită astfel încît să fie clar că e vorba despre un act benevol de unire a două state suverane, excluzîndu-se speculaţiile despre anschluss, deci finalmente, că e vorba de un proces necontestat în interiorul celor două state germane.

În cazul României şi al Republicii Moldova unii politicieni şi reprezentanţi ai mediului academic reiterează în mod constant condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop şi a consecinţelor acestuia, ştiind că în practica internaţională actele de condamnare a unor tratate, considerate injuste, nu implică în mod iminent revenirea la status quo ante, adică revenirea la situaţia de dinaintea semnării lor. Aceste condamnări au o semnificaţie etico-politică, urmărind adesea scopuri cu semnificaţie politică internă, adesea electorală. Este tocmai cazul preşedintelui Traian Băsescu, despre care presa românească a scris cu ironie că intenţionează să condamne a treia oară Pactul Molotov-Ribbentrop. Atitudinile faţă de acest gen de declaraţii sînt, evident, împărţite. Cei care le critică îşi argumentează punctul de vedere în felul următor: “Oricine are dreptul de a condamna acest pact, însă gestul nu are nici un sens… Sînt anumite gesturi politice pe care nu are nici un sens să le tot repeţi. Ce ar trebui să facă acum Sarkozy, să mai denunţe o dată regimul de la Vichy?”

Replicile susţinătorilor lui Băsescu arată în felul următor: “O astfel de declaraţie trimite un mesaj politic important, ce arată care sînt bazele relaţiei bilaterale cu Moldova şi care sînt perspectivele ei, unde vrem noi, românii şi moldovenii, să ajungem… orice preşedinte român la început de mandat să facă acest gest”. Cu toate acestea, este un fapt că în cazul României, comparat cu cel al Germaniei, niciodată nu a existat vreun plan sau vreo viziune clară, oficializată, a modalităţii eventualei uniri cu Republica Moldova sau a alipirii Basarabiei. Toate discuţiile pe marginea acestor subiecte au purtat un caracter fie ştiinţific, fie politico-speculativ. Nimic mai mult. Dar cît de bine le prinde comuniştilor moldoveni…

Unitatea germană vs. unitatea românească

Este adevărat că în cazul unirii Germaniei un rol esenţial în realizarea unirii i-a revenit conceptului unităţii germane. Este important că acest concept a fost vehiculat de liderii RDG după căderea Zidului Berlinez la 9 noiembrie şi publicarea la 28 noiembrie 1989 a Planului în zece puncte a cancelarului Helmut Kohl pentru depăşirea divizării Germaniei. Deja la 1 februarie 1990 ultimul premier al RDG, Hans Modrow, a prezentat Camerei Populare (Parlamentului) raportul dedicat conceptului unităţii germane, întitulat “Germania — Patria comună”, care avea drept scop pregătirea declarării Statului german unit, cu capitala la Berlin. În acest mod, a fost proclamată o acţiune aflată în plină desfăşurare legitimă şi nu doar una cu un anumit potenţial de realizare. Adică, comunitatea internaţională a fost, de fapt, anunţată despre inevitabilitatea unirii RDG cu RFG. În aceste circumstanţe, administraţia SUA a înaintat conceptul “2+4”, menit să ordoneze procesul de unire a celor două state germane cu suportul celor patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Urmînd prevederile conceptului menţionat la 18 martie 1990, în RDG au fost organizate alegeri libere, cîştigate de “Alianţa pentru Germania” sub sloganul “Libertate şi bunăstare — niciodată socialism din nou”. Alegerile au deschis calea pentru semnarea la 18 mai 1990 a tratatului privind crearea uniunii valutare, economice şi sociale între RFG şi RDG din 18 mai 1990, document care a intrat în vigoare la 1 iunie 1990. Două luni mai tîrziu, la 31 august 1990 a fost semnat tratatul privind unitatea Germaniei (unirea Germaniei).

Dacă am încerca să comparăm Republica Moldova cu RDG am vedea că nu o putem face. Este pur şi simplu inimaginabil ca autorităţile moldovene să aibă o atitudine similară cu cea a autorităţilor fostei RDG. Dimpotrivă, după declararea independenţei Republicii Moldova guvernanţii au întreprins măsuri pentru ca unitatea românească să nu se manifeste. Echivalentul simbolismului legat de căderea Zidului Berlinez a fost în cazul Republicii Moldova organizarea la 6 mai 1990 a Podului de flori peste Prut — prima deschidere a frontierelor dintre România şi Republica Moldova. Numai că în cazul Germaniei căderea Zidului Berlinez a constituit punctul de pornire pentru realizarea unităţii germane, iar în cazul Republicii Moldova după Podul de flori a fost declararea independenţei Găgăuziei şi a Transnistriei, urmate de conflicte tragice.

De fapt, în cazul Republicii Moldova singurul guvern unionist a fost cel al premierului Mircea Druc, lider al Frontului Popular din Moldova (FPM) în perioada 1990–1991, adică din perioada de pînă la declararea independenţei. După demiterea premierului Mircea Druc în mai 1991, FPM s-a declarat în octombrie 1991 drept forţă de opoziţie. Dar abia în 1992, odată cu transformarea FPM în partid politic, acesta şi-a stabilit drept scop programatic explicit — unirea Republicii Moldova cu România, renunţînd la acest obiectiv în decembrie 1999. De atunci, niciun partid politic din Republica Moldova nu şi-a fixat drept scop programatic unirea cu România.

Este de menţionat că, în prezent, liderul Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), partid succesor al FPM, este un adept ferm al independenţei Republicii Moldova şi chiar deţine funcţia de viceprim-ministru în Guvernul investit de PCRM, care luptă împotriva pericolului românesc şi menţinerea Republicii Moldova pe harta lumii. În plus, este de menţionat că după cinci cicluri electorale, desfăşurate în condiţiile independenţei Republicii Moldova, s-a constatat că partidele politice cu mesaje pro-româneşti, luate împreună, n-au acumulat vreodată la alegeri mai mult de 20% din voturile cetăţenilor. În acest context, înţelegînd că o eventuală unire cu România ar trebui, cel puţin, să fie susţinută de majoritatea cetăţenilor, lucru menţionat recent şi de preşedintele Băsescu, liderii partidelor pro-româneşi din Republica Moldova au ţinut să menţioneze cu orice ocazie că o eventuală unire cu România poate fi realizată ca urmare a unui referendum naţional.

În acest context merită de menţionat că la recentele alegeri parlamentare din 5 aprilie 2009 doar Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Mişcarea “Acţiunea Europeană” (MAE), reunite pe o listă comună de candidaţi, a avut un mesaj pro-românesc explicit, exprimat prin aşa-zisul Manifest de la Soroca. Platforma politică respectivă a acumulat ~1% din voturile cetăţenilor. Mai mult, numai peste un an după Podul de flori, la prezidenţialele din România, din 1992, simbolul unirii — Mircea Druc, ex-premier al Republicii Moldova, acumulase doar 3% din voturi. În acelaşi context merită subliniat faptul că potrivit datelor oficiale ale recensămîntului din 2004 doar 2,2% din cetăţenii Republicii Moldova s-au identificat drept etnici români. Tocmai aici se iscă întrebarea — care este motivul fricii autorităţilor moldoveneşti faţă de pericolul românesc, ori ar trebui să admitem că au fost falsificate datele reale ale recensămîntului, de care le este frică, iar cetăţenii nu ştiu nimic despre aceasta?

Minorităţile naţionale nu s-au opus unirii Germaniei

La momentul unirii Germaniei, din cele aproximativ 75 de milioane de cetăţeni din ambele state doar aproximativ 250 de mii aparţineau minorităţilor autohtone, adică celor exceptînd minorităţile musulmane, care au început să imigreze în RFG după cel de al doilea război mondial. Contează că în procesul unirii celor două state germane nu au existat probleme sau contestări din partea minorităţilor conlocuitoare. În cazul Republicii Moldova minorităţile naţionale reprezintă aproximativ 20% din populaţia ţării. O eventuală susţinere de către majoritatea populaţiei a unirii cu România, în cadrul unui referendum naţional, ar fi un factor absolut necesar, dar nu şi suficient. Ar mai fi necesar ca eventuala unire să nu fie contestată de comunităţile organizate ale minorităţilor naţionale, adică de cele care au deja un anumit statut de autodeterminare.

Găgăuzii din Republica Moldova au obţinut deja dreptul la autonomie pe criterii etnice şi teritoriale. Această autonomie este consfinţită printr-o lege specială şi de Constituţie. Conflictul separatist din Transnistria, deşi este mai degrabă unul politic are, totuşi, şi o importantă dimensiune etnopolitică şi lingvistică. Acest conflict rămîne timp de 20 de ani nesoluţionat, iar Transnistria se autoadministrează fără vreo implicare a autorităţilor moldoveneşti. De jure Transnistria e parte a Republicii Moldova, iar de facto este în totalitate controlată de Federaţia Rusă, menţinîndu-se pe linia de plutire datorită prezenţei militare ruse şi suportului economic şi financiar al Moscovei. Contează că atît populaţia cît şi elitele din Găgăuzia şi Transnistria sînt pro-ruseşti şi nu acceptă vreo eventuală unire cu România.

În contextul celor menţionate mai sus, merită subliniat faptul că un şir de speculanţi care urmăresc cu adevărat subminarea Republicii Moldova fac referinţe la Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care ar fi justificat separatismul transnistrean. Aici trebuie menţionat faptul că în prima parte a Declaraţiei, care constată circumstanţele în care a fost declarată independenţa Republicii Moldova, se afirmă că Parlamentul Republicii Moldova ia act “de faptul că parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională «Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia» prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991”. Deci, este vorba despre menţionarea atitudinii organelor legislative ale altor ţări faţă de Pactul Molotov-Ribbentrop. În acelaşi timp, partea a doua a Declaraţiei proclamă aderarea “la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitînd, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la mecanismele sale”.

Factorul extern în procesul de reunire a Germaniei

Factorul internaţional a avut un rol determinant în procesul de unire a Germaniei. O eventuală unire a Germaniei era previzibilă, realizarea ei nu trebuia să fie contestată pe plan internaţional, în primul rînd de către marile puteri, dar mai era nevoie să fie soluţionate probleme de securitate, inclusiv prin retragerea prezenţei militare străine. Este interesant că liderii statelor învingătoare în cel de-al doilea război mondial au întreprins anumite eforturi pentru reunirea Germaniei cu mult înaintea producerii acesteia. Astfel, guvernul sovietic încă la 10 martie 1952 a răspîndit o notă în care înainta ideea unei Germanii unite, neutre din puncte de vedere militar. Evident, această iniţiativă trebuie privită în contextul eforturilor URSS de opunere a aderării RFG la NATO. Pentru echilibrarea propunerii sovietice în 1954 prim-ministrul britanic, Anthony Eden, a înaintat o contrapropunere, însumînd cinci puncte: organizarea alegerilor libere pe întreg teritoriul Germaniei; convocarea unei Adunări naţionale; elaborarea şi adoptarea ulterioară a unui proiect nou al Constituţiei statului reîntregit; instituirea unui Guvern comun; semnarea şi intrarea în vigoare a unui tratat de pace. Acest plan venea, oarecum, să detalieze ideile Guvernului RFG privind crearea unei confederaţii germane. Însă toate aceste eforturi nu s-au încununat cu succes.

La 6 mai 1955 RFG a aderat la NATO, iar URSS şi statele comuniste din Europa au instituit la 14 mai Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV), argumentînd că acesta este un răspuns la aderarea Germaniei la NATO. Oricum, este important, că chiar şi în perioada războiului rece problema unităţii germane şi menţinerea divizării Germaniei a fost în centrul marii politici internaţionale. Astfel, Walter Ulbricht, prim-secratar al Partidului Socialist Unit (PSUG), prim-locţiitor al preşedintelui Sovietului Miniştrilor al RDG, a readus pe agendă problema unirii celor două state germane în 1958. Crearea confederaţiei germane prevedea apropierea treptată a celor două state în domeniul economic, vamal, valutar, al transporturilor şi comunicaţiilor. Ideea principală era axată pe păstrarea construcţiilor statale şi a bazelor economice diferite, iar condiţia cheie se referea la părăsirea de către RFG şi RDG a NATO şi, respectiv, a OTV. În definitiv, escaladarea războiului rece a scos de pe agendă problema reunirii Germanie pînă la momentul cînd conjunctura internaţională a devenit favorabilă unirii.

Problema unirii Germaniei a revenit pe agenda politică odată cu schimbarea dramatică a contextului internaţional — destrămarea lagărului comunist şi a unor state ex-comuniste, pe de o parte, şi începerea unui proces de integrare europeană, pe de altă parte. În acest context, din punct de vedere juridic unirea Germaniei a avut un caracter dublu — juridic de stat şi de drept internaţional. Germania nu mai putea rămîne divizată, fiindcă această stare era principalul indicator al divizării Europei. În plus, imperativul istoric de restabilire a unităţii poporului german divizat era atît de presant, încît fără soluţionarea acestei probleme părea inimaginabilă soluţionarea problemei Europei divizate. În cadrul aceleiaşi formule “2+4” au avut loc un şir de tratative care au culminat cu semnarea la 12 septembrie 1990, nu undeva, ci la Moscova, a Tratatului reglementării finale în privinţa Germaniei (Tratatul Germaniei). Şase miniştri — patru reprezentînd statele aliate în cel de-al doilea război moldial şi doi reprezentînd statele germane, au semnat documentul care prevede că: stabilirea finală a hotarelor Germaniei reprezintă o contribuţie majoră pentru cauza păcii şi stabilităţii în Europa; cele patru state aliate îşi retrag responsabilităţile şi influenţa asupra Berlinului şi Germaniei unificate; hotarele între Germania şi Polonia nu pot fi contestate; Germania nu are pretenţii teritoriale către alte state; Germania va promova doar pacea, refuzînd producerea, dispunerea şi amplasarea pe teritoriul Germaniei a armelor nucleare, chimice şi biologice; URSS îşi va retrage prezenţa militară etc. În acelaşi timp a fost semnat un nou Tratat de bază germano-sovietic pentru o perioadă de 20 de ani, iar la 14 noiembrie 1990 a fost semnat tratatul de frontieră germano-polonez.

Factori relevanţi în procesul post-unire

Efortul financiar post-unire a fost unul extrem de important. De-a lungul anilor integrarea landurilor est-germane şi aducerea lor la standarde minime celor din vest a fost estimată la costul de aproximativ un trilion (o mie de miliarde) de euro, şi numai în primii cinci ani a fost cheltuită aproximativ jumătate din această sumă. În pofida eforturilor financiare uriaşe şi a unor politici înţelepte, totuşi nu s-a putut evita aşa-zisul conflict Ossi-WessiEN, care a avut la origini factori culturali şi sociali foarte profunzi. În cazul României şi a Republicii Moldova ziariştii au făcut estimări că o eventuală alipire ar costa 30–35 miliarde euro.

Al doilea factor important este că în cazul unirii Germanii Legea supremă prevedea că landurile vest-germane împreună cu cele est-germane vor constitui o configuraţie federativă nouă. În cazul României nu se ştie şi nici nu se discută cam ce fel de organizare administrativ-teritorială ar putea avea o eventuală Românie reîntregită. Cum ar putea să se manifeste factorul găgăuz şi cel maghiar în eventualitatea insistării asupra statutului României de stat unitar. Dar cum ar putea evolua lucrurile în cazul acceptării autonomizării regiunilor sau chiar a federalizării ţării.

Al treilea factor se referă la faptul că unirea Germaniei a însemnat unirea celei mai prospere şi dinamice ţări a Uniunii Europene (RFG era numită — locomotiva UE) cu cea mai dezvoltată şi prosperă ţară comunistă din Europa — RDG. În contrast, la momentul actual, o eventuală unire a României cu Republica Moldova ar reprezenta unirea unei din cele mai sărace ţări din UE cu cea mai săracă, în general, ţară din Europa. Decalajul dintre avantajele pe care l-au avut statele germane şi dezavantajele pe care le are România şi Republica Moldova datorită statutelor menţionate este profund şi greu de depăşit. Eventualele probleme economice şi sociale ar fi utilizate pentru compromiterea actului unirii şi menţinerea în permanenţă a unei situaţii instabile. Cele două state germane erau “subiecte” active, capabile să influenţeze realităţile, creînd unele noi realităţi, avantajoase pentru ele, iar în cel de al doilea caz este vorba despre state asupra cărora, mai degrabă, se răsfrînge influenţa marilor puteri.

Al patrulea factor ţine de comportamentul şi interesele elitelor politice şi economice din ţara alipită. În cazul RDG, la momentul unirii, elitele politice comuniste, singurele existente la acel moment, erau demoralizate de colapsul comunismului din Europa de Est. Dacă perioada unirii Germaniei s-ar fi extins în timp, nu se ştie cum ar fi reacţionat elitele politice şi economice emergente. În cazul Republicii Moldova vedem că liderii politici care la începutul anilor ‘90 erau promotori convinşi ai unirii cu România, ulterior, după ce s-au afirmat în elita politică autohtonă şi şi-au lansat afaceri profitabile pare să fi înţeles că hotarele unui stat independent, chiar şi cu statutul de cel mai sărac din Europa, oferă protecţie serioasă împotriva concurenţei cu elite mai elevate şi capitaluri cu o putere penetrantă mai mare.

Concluzii

Exemplele invocate mai sus arată că realmente nu există vreun pericol românesc, ci doar interesul de a exploata nişte fobii cultivate în mod premeditat pentru a profita de pe urma polarizării şi divizării societăţii de cei care se erijează în apărători ai Patriei. Este dificil de imaginat că România şi Republica Moldova ar putea urma calea unei reuniri paşnice după modelul german. Practic, nici unul din factorii invocaţi mai sus, care au favorizat unirea Germaniei, nu se regăseşte în cazul României şi Republicii Moldova. Diverşi politicieni şi înalţi demnitari români doar au vorbit la modul general despre unitatea poporului român, despre formule gen — două state româneşti; două state — un singur popor etc.;
România şi Republica Moldova (chiar în cazul unei guvernări prietenoase faţă de România), nu au capacitatea de a convinge marile puteri să susţină o eventuală unire, care ulterior să nu mai fie contestată vreodată. Unirea din 1918 a fost contestată de URSS şi acest fapt indică asupra contraproductivităţii şi nocivităţii, atît pentru România, cît şi pentru Republica Moldova a unor proiecte politice necoordonate pe plan internaţional. În plus, trebuie să se ia în consideraţie că Germania s-a reunit în perioada declinului URSS, iar în prezent, cînd Rusia este în ascensiune şi încearcă chiar pe alocuri să se revanşeze, este dificil de imaginat că ar accepta vreun proiect de genul unirii Germaniei, mai ales într-o zonă în care pretinde să aibă influenţă exclusivă;
Realismul politic lasă pentru autorităţile române loc pentru lichidarea parţială a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, prin menţinerea procesului de redobîndire a cetăţenie române de către cetăţenii moldoveni. Pentru aceasta nu e nevoie de multe declaraţii, ci de un mesaj clar, pe înţelesul moldovenilor care-şi doresc redobîndirea cetăţeniei române — procesul de redobîndire a cetăţeniei române va fi relansat atunci cînd moldovenii îşi vor alege la Chişinău o guvernare care să nu conteste acest proces, adresîmdu-se instituţiilor UE etc. Această abordare ar fi legală, onestă şi ar lăsa la latitudinea moldovenilor să decidă ce fel de relaţii îşi doresc cu România. În acest context merită menţionat faptul că numai pentru cetăţenii din Transnistria, Federaţia Rusă a oferit de o dată şi jumătate ori mai multe paşapoarte decît România pentru cetăţenii întregii Republici Moldova;
În pofida isteriei dezlănţuite de guvernanţi, cetăţenii Republicii Moldova sînt îndreptăţiţi să opteze pentru redobîndirea cetăţeniei române fiindcă se simt izolaţi de lume. Consulatele statelor UE nu se grăbesc să aplice principiul bona fide la eliberarea vizelor pentru cetăţenii moldoveni, deşi acest lucru este prevăzut de Acordul privind facilitarea eliberării vizelor. Guvernanţii moldoveni au paşapoarte diplomatice şi acces liber în spaţiul Schengen, opunîndu-se cu vehemenţă ca şi simplii cetăţeni moldoveni să poată circula liber cu paşapoarte româneşti. Sau poate a fi patriot moldovean însemnă a accepta umil perspectiva de a trăi în cea mai săracă ţara din Europa? Mai cu seamă că Partidul Comuniştilor, Partidul Agrar, Partidul Socialiştilor şi Partidul Popular Creştin Democrat, care în prezent formează de fapt o coaliţie de guvernămînt, au dominat scena politică şi în anii ’90, participînd la guvernare în diferite formule exact în perioada cînd zic că a sărăcit Republica Moldova;
Modelul unirii Germaniei poate servi mai degrabă pentru reunirea Republicii Moldova cu Transnistria şi nu cu România. Cel puţin formatul de negocieri “5+2” pentru reglementarea transnistreană evocă, oarecum, formula “2+4” care a funcţionat în cazul Germaniei. Singura sursă de pericol pentru actualele cercuri guvernante de la Chişinău ar constitui-o o eventuală înţelegere dintre Bucureşti şi Moscova privind dezmembrarea Republicii Moldova. Astfel de scenarii fanteziste au fost vehiculate de comentatori ruşi, care îşi doreau să fie luaţi în seamă de elitele de la Kremlin;
În prezent, situaţia Moldovei este de aşa natură că chiar dacă cea mai mare parte a elitelor ar ajunge ipotetic la concluzia că ţara noastră ar trebui să dispară de pe harta lumii, acest lucru ar fi imposibil de realizat. Din acest punct de vedere, sarcina primară a Guvernului provizoriu Greceanîi este a priori realizată — cu certitudine, atîta timp cît Zinaida Greceanîi deţine funcţia de premier, şi încă mulţi ani după aceasta, Moldova nu va dispare de pe harta lumii. Premierul Greceanîi poate fi felicitată pentru modul de a alege sarcini, realizarea cărora nu cere vreun efort. Totuşi, sarcina pe care şi-a fixat-o Guvernul Greceanîi este contraproductivă şi periculoasă pentru Republica Moldova. Ea dă apă la moara propagandei transnistrene. Această maşinărie propagandistică s-a agăţat cu bucurie de mitul “pericolului românesc”, propagat în prezent chiar de autorităţile moldovene. Liderii separatişti transnistreni au motive să triumfe acum, invocînd argumente justificative pentru lansarea mişcării separatiste la începutul anilor ’90. Iată că guvernanţii comunişti le dau deplină dreptate. În astfel de condiţii diferendul transnistrean nu va fi soluţionat degrabă, liderii separatişti putînd oricînd apela la argumentul — Republica Moldova nu s-a isprăvit cu pericolul românesc, la ce bun să mai participăm la reîntregirea Republicii Moldova?;
În pofida unor declaraţii ale oficialilor români, care deranjează Chişinăul oficial, Bucureştiul n-a pus vreodată la îndoială independenţa Republicii Moldova. Intenţiile Bucureştiului de a avea cu Chişinăul relaţii de fraternitate sau relaţii speciale au fost respinse de oficialităţile moldovene, care au insistat asupra unor relaţii obişnuite cu Bucureştiul. De fapt, aceasta este esenţa neînţelegerilor dintre Bucureşti şi Chişinău, neînţelegeri care au fost exagerate pînă la dimensiunile unor scandaluri, urmate de adresări din partea Chişinăului către UE de a media relaţiile. Menirea acestui comportament este să ofere prilej pentru exhibiţionismul patriotic de apărare de pericolul românesc;
Memoria istorică a cetăţenilor Republicii Moldova este de aşa natură că problema unirii sau a formării uniunii interstatale cu România, pe de o parte, şi crearea cu republicile ex-sovietice, “pe principii benevole, a unei noi federaţii a republicilor suverane, egale în drepturi” (citat din programul politic al PCRM din perioada 1994–2008), pe de altă parte, va fi utilizată încă mult timp de diverse grupări politice, atît în scopuri electorale, cît şi în alte scopuri politice speculative. Această stare de lucruri este efectul faptului că în ultimii 200 de ani teritoriul Republici Moldova a fost: timp de aproximativ 100 de ani provincie agrară a Imperiului Rus; timp de aproximativ 20 de ani — provincie agrară a României regale; timp de aproximativ 50 de ani — provincie agrară a URSS; şi în ultimii 18 ani — stat independent, măcinat de conflicte separatiste, cu un statut de cea mai săracă ţară din Europa, cu probleme de identitate pe diverse dimensiuni, care practică o politică externă oscilantă;
În cele cinci cicluri electorale, care au avut loc după declararea independenţei Republicii Moldova, s-a stabilit că pentru partidele cu mesaje pro-româneşti votează de obicei, per total, aproximativ 20%, pentru partide cu mesaje pro-ruseşti votează aproximativ 20–25%, iar pentru partidele pro-moldoveneşti votează aproximativ 40–50% din alegători. Această statistică este bine cunoscută şi face ca un şir de partide să practice mesaje rusofobe sau românofobe, apelînd la sentimentele şi percepţiile cetăţenilor dintr-o ţară cu un nivel de cultură politică precar. Practic în toate campaniile electorale precedente partidele cu mesaje pro-ruseşti şi pro-moldoveneşti au format alianţe împotriva celor pro-româneşti. Începînd cu alegerile parlamentare din 1998 PCRM a reuşit să atragă de partea sa, practic, întreg electoratul pro-rusesc şi un segment masiv al electoratului pro-moldovenesc, contrapus celui pro-românesc;
În actuala campanie electorală tema patriotismului, contrapusă unionismului, este pur speculativă. Acuzaţiile la adresa României că ar fi implicată în aşa-zisa tentativă de lovitură de stat din 7 aprilie 2009 sînt, oarecum, similare acuzaţiilor din preajma alegerilor parlamentare din 2005, la adresa Rusiei că ar fi dorit să submineze suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Este adevărat că Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat în februarie 2005 trei rezoluţii cu ameninţări de pedepsire a Republicii Moldova prin tot felul de embargouri, lucru care s-a confirmat ulterior, dar acesta a fost rezultatul modalităţii în care preşedintele Vladimir Voronin a procedat vis-a-vis de şeful statului rus — Vladimir Putin, în istoria cu aşa-zisul Memorandum Kozak. Important este că PCRM şi guvernanţii moldoveni găsesc prilej pentru manifestarea patriotismului statal, fie că Patria e ameninţată de România, fie că de Rusia;
Din cele expuse mai sus pare a fi evident că cea mai bună soluţie ar fi cea orientată spre demontarea aşa-zisei verticale a puterii de stat, democratizarea profundă a Republicii Moldova, optimizarea atitudinilor faţă de minorităţile naţionale prin eliminarea fobiilor cultivate în mod artificial, modernizarea şi europenizarea ţării. Realizarea acestor sarcini ar oferi cetăţenilor Republicii Moldova posibilitatea de a-şi realiza năzuinţele pe diverse dimensiuni;
Pentru cultivarea mitologiei statului moldovean modern, oricum, este necesar să se ia în consideraţie că principalele monumente istorice, capitalele vechi ale Moldovei, moaştele sfinte şi mormintele marilor înaintaşi moldoveni, se află pe teritoriul României. Este imposibil să cultivi o mitologie statală moldovenească în afara unor relaţii normale cu România. De aceea, este în interesul Republicii Moldova să-şi repare cît mai rapid relaţiile cu România pentru a beneficia de suportul acesteia în procesul de integrare europeană. Acest lucru se va întîmpla cu certitudine după alegerile parlamentare anticipate din Republica Moldova şi alegerile prezidenţiale din România.

Vom vedea oare banii ruşilor?	În ajunul alegerilor anticipate BOP sugerează că…