Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Anul politic 2009
|
|
Cine începe cu farse, termină cu “inima zdrobită”?..
De obicei, evenimentele tragice au reverberaţii în formă de farse. Privite prin această optică, evenimentele din Republica Moldova au avut în anul 2009 o succesiune inversă. Anul a început cu o farsă, dar s-a terminat cu o constatare tragică — ex-preşedintele Vladimir Voronin şi aderenţii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), pe care îl conduce, au ajuns la sfîrşit de an cu “inima zdrobită”.
Aşadar, primul eveniment de rezonanţă, dar şi de augur, al anului politic 2009 a avut loc la 15 ianuarie, imediat după terminarea sărbătorilor de iarnă. În acea zi de pomină Procurorul General, Valeriu Gurbulea şi vice-ministrul Afacerilor Interne, Valentin Zubic, s-au produs în calitate de showmen, anunţînd opinia publică că ar fi în posesia unor probe, potrivit cărora, unul din liderii opoziţiei, Serafim Urechean, ar fi pus la cale asasinarea vice-preşedintelui Parlamentului, Iurie Roşca. Programat pentru ajunul demarării oficiale a campaniei electorale pentru alegerea Parlamentului, evenimentul în cauză trebuia, probabil, să zguduie opinia publică prin prezentarea opozanţilor PCRM drept neoameni, dar şi drept netoţi, pe care nici măcar nu-i duce capul să angajeze un killer capabil să-şi îndeplinească misiunea pînă la capăt. Sub povara crimei pe care s-ar fi angajat s-o comită, “inima zdrobită” a killerului n-a rezistat, determinîndu-l să se pocăiască, lăsînd pinkerton-ilor moldoveni o scrisoare de mea culpa cu numele angajatorilor criminali.
Pînă la acel moment, practic, toţi liderii partidelor politice cu un rating peste 2% aveau deschise cauze penale pentru tot felul de crime presupuse: Serafim Urechean — 4 cauze penale; Vlad Filat — 3; Dorin Chirtoacă — 3, etc., dar nici o cauză nu avea caracter de şoc. De acea, guvernanţii au avut, probabil, nevoie de o abordare novatoare, care să dea o lovitură zdrobitoare opoziţiei. Aşa a demarat campania pentru alegerea Parlamentului, campanie care trebuia să asigure cu orice preţ triumful PCRM pentru ca acesta să nu aibă nevoie de suportul opoziţiei la design-ul noii puteri.
Ironia sorţii a vrut însă ca la alegerile din 5 aprilie PCRM să nu-i ajungă doar aproximativ două sutimi de procente de voturi pentru obţinerea celui de al 61-lea mandat din 101, necesar pentru a încheia procedura de renovare a guvernării PCRM. Hărţuirea şi prezentarea de către propaganda PCRM a liderilor opoziţiei drept neoameni şi criminali i-a determinat pe liderii opozanţi să decline orice aranjamente politice cu PCRM în vederea alegerii şefului statului. În consecinţă, au fost provocate alegeri parlamentare anticipate, pe care PCRM le-a pierdut la 29 iulie, iar formaţiunile din fosta opoziţie au constituit Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), de guvernămînt.
Este important că cele două campanii electorale parlamentare au contribuit în mod determinant la redimensionarea spectrului politic. Noua configuraţie politică nu este nici pe departe stabilă, însă are doi piloni de rezistenţă noi — Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi Partidul Democrat din Moldova (PDM). Ambele formaţiuni sînt plasate foarte convenabil — pe centru-dreapta şi centru-stînga, de aceea nu este de mirare că sondajele de opinie din toamna lui 2009 au arătat că ele î-şi alimentează rapid bazinele electorale din contul vecinilor imediaţi de pe eşichierul politic.
Una dintre cele mai importante concluzii a anului politic 2009, valabilă pentru confruntările politice din 2010, este că cea mai bună strategie pentru a învinge este să fii onest, să urmezi regulile bunului simţ şi normele legale. Doar atunci poţi conta atît pe victorii tactice, cît şi pe cele strategice. Exemplul PCRM trebuie să fie de învăţătură pentru toţi. Formaţiunea a obţinut la cele două alegeri din 2009 cîte ~50% şi ~45%, dar nici o altă formaţiune, nici măcar un deputat din altă formaţiune, nu au dorit să accepte o cooperare cu PCRM. La ce bun să obţii astfel de victorii zdrobitoare? Ca finalmente să rămîi cu “inima zdrobită”?
Provocările mileniului?..
În primul an al mileniului III Republica Moldova a stabilit un record absolut — pentru prima oară în istoria omenirii un partid comunist a acces la putere prin intermediul unor alegeri libere şi corecte, nu prin lovitură de stat. Anul 2009 va fi, probabil, de asemenea, remarcat în analele mileniului III prin faptul că Republica Moldova a devenit prima ţară din lume, cetăţenii căreia au dat foc Parlamentului şi Preşedinţiei chiar în ziua cînd au expirat exact opt ani de guvernare a liderului comunist, Vladimir Voronin. Sinistru de simbolic.
Rezultatele alegerilor din 5 aprilie i-au surprins pe mulţi din cei care aşteptau schimbarea. Pentru ei era inimaginabil că PCRM mai poate învinge cu un scor categoric după înfrîngerea la alegerile locale din 2007. Modul în care a fost desfăşurată campania electorală şi înclinaţia guvernanţilor spre fabricarea dosarelor şi planificarea farselor politice i-a determinat pe liderii politici de opoziţie, dar şi pe mulţi tineri, să protesteze împotriva presupusei fraudări a alegerilor.
Către sfîrşitul anului 2009 nimeni nu poate indica asupra unor documente sistematizate şi oficializate măcar cumva, care ar conţine dovada fraudării alegerilor în ziua votării. Cu toate acestea, miile şi zecile de mii de protestatari care au improvizat după alegeri funerarele democraţiei moldoveneşti au fost îndreptăţiţi să protesteze împotriva abuzurilor administrative şi a farselor politice puse la cale de guvernanţi cu scopul discreditării opoziţiei şi menţinerii la putere cu orice preţ.
Enigma revoltei din 7 aprilie a rămas nedescifrată şi va rămîne, probabil, aşa încă pentru mult timp. A rămas neclarificat: cine a deturnat o parte din protestatarii paşnici spre atacuri violente asupra edificiilor Preşedinţiei şi Parlamentului; cine au fost instigatorii; de ce poliţia nu a fost în stare să riposteze proporţional şi adecvat cu scopul exclusiv de descurajare a instigatorilor; cine şi în baza la ce a dispus vînătoare de tineri după ce evenimentele legate de devastarea edificiilor Preşedinţiei şi Parlamentului se consumase; de ce comisia de stat pentru investigarea evenimentelor din 7 aprilie nu şi-a îndeplinit misiunea, etc.
Lipsa răspunsurilor la aceste întrebări şi înclinaţia demonstrată a guvernaţilor spre fabricarea farselor politice i-a determinat pe mulţi cetăţeni moldoveni să creadă că deturnarea protestelor paşnice din 7 aprilie a fost o încercarea a unor cercuri de la guvernare de a discredita opoziţia şi a o nimici în cadrul unei campanii gen: “Să ne apărat Patria!” Numai că farsa s-a terminat cu o tragedie autentică. Au fost zdrobite sediile Parlamentului şi Preşedinţiei realmente şi nu metaforic, precum inimile celor care aveau sarcina să asigure buna guvernare şi neadmiterea distrugerii bunurilor publice.
“Planeta Moldova” a rămas pe harta lumii
Inventatorii proiectului “Planeta Moldova” nici nu bănuiau, cît de reuşit reflectă realităţile autohtone. Din păcate, anul 2009 a făcut, practic, inutil proiectul respectiv, devenind cu neputinţă să discerni între evenimentele reale şi cele imaginare, inventate. Cît face numai programul-manifest al Guvernului Greceanîi, care şi-a stabilit drept sarcină primordială — neadmiterea dispariţiei Moldovei de pe harta lumii. Şi iată că spre sfîrşitul lui 2009 PCRM nu mai e la guvernare de aproape o jumătate de an, iar Moldova e prezentă pe harta lumii!? Dacă e aşa, atunci orice cetăţean moldovean este îndreptăţit să se întrebe — la ce bun mai poate servi o eventuală revanşa a PCRM dacă Moldova rămîne pe harta lumii şi fără vegherea acestuia? Totuşi, liderii PCRM îşi mai leagă speranţele de faptul că fobiile pe care le-au cultivat cu multă sîrguinţă în societate ar trebui să le provoace cetăţenilor crize de nevroze sau chiar de psihoză în noaptea de Revelion 2010, cînd către popor se va adresa cu un mesaj de felicitare Preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, declarat român şi unionist!
Pînă atunci, ticurile nervoase ale PCRM se manifestă prin cererea permanentă a demiterii lui Mihai Ghimpu din funcţia de Preşedinte al Parlamentului, deci şi din cea de Preşedinte interimar al Republicii Moldova. Numai că Mihai Ghimpu este politicianul cu aşi în mînecă. Primul as cu care a bătut cartea PCRM este că declarîndu-se român şi unionist, afirmă că partidul pe care îl conduce nu este unionist şi nu are sarcini statutare în acest sens. Mişcarea e puternică, fiindcă şi electoratul unionist este mulţumit, avînd propriul exponent în două funcţii supreme în stat, dar şi Republica Moldova rămîne pe harta lumii în calitate de stat suveran şi independent. Nu e nimic, uimitor, întrucît chiar PCRM a demonstrat că românii unionişti nu reprezintă vreun pericol pentru suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Dacă ar fi altfel, atunci liderul Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), formaţiune succesoare a Frontului Popular din Moldova, nu ar fi fost numit de Vladimir Voronin în funcţia de vice-prim ministru, responsabil pentru coordonarea activităţii structurilor de forţă.
În general, nu are Moldova atîtea probleme cîţi aşi în mînecă are preşedintele interimar Mihai Ghimpu pentru depăşirea lor. În acest sens, degeaba a încercat maşina propagandistică revanşardă a PCRM să-l prezinte pe preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, într-o lumină nefavorabilă. Chipurile nu ar fi luat în serios de către şefii statelor CSI, aceştia declinînd invitaţia să meargă în beciurile de la Cricova, sau că ar pune soarta Moldovei în pericol pe motiv că nici măcar nu a auzit de existenţa agenţiei de rating Fitch etc. Sigur, deocamdată Mihai Ghimpu ar pierde o competiţie de imagine cu ex-preşedintele Vladimir Voronin. De exemplu, este puţin probabil ca lui Mihai Ghimpu să-i ajungă curaj să-l invite pe Vladimir Putin la Chişinău, iar apoi să-l telefoneze şi să-i spună să stea acasă căci s-a răsgîndit. Şi în privinţa radicalismului deciziilor Ghimpu i-ar pierde lui Voronin. În acest sens, Voronin fiind lider al unui partid comunist a avut curajul să declare revoluţie liberală, dar cine ar crede că liberalul Ghimpu este capabil să declare revoluţie comunistă? Un alt exemplu — Voronin s-a arătat dispus să verse vinul moldovenesc în Nistru după impunerea embargoului rusesc, iar Ghimpu n-a avut abilitatea măcar să le toarne pe degeaba acelaşi vin liderilor din CSI. Probabil, şefii de state CSI au refuzat invitaţia preşedintelui interimar, Mihai Ghimpu, gîndindu-se că n-a mai rămas vin în Moldova după ameninţarea ex-preşedintelui Voronin de a-l vărsa pe tot în Nistru, sau s-o fi gîndit la calitatea proastă, căci cine ar vărsa un vin bun.
Unde ar putea concura Ghimpu cu Voronin pe picior de egalitate este sferele înalte ale arte, culturii, a aprecierii meritelor producătorilor de valori morale şi spirituale. În acest domeniu ei chiar se completează reciproc, cum zic ruşii: два сапога — пара! Respectiv, unul e de dreapta iar altul e de stînga. Maşina propagandistică a PCRM şi unii comentatori maliţioşi i-au imputat lui Ghimpu lipsa de fineţe în abordarea unor probleme delicate cum ar fi punerea în evidenţă a meritelor cetăţenilor, faptul că ar “oferi ordine şi medalii cu găleata”. Dar asta este o manifestate a virtuţii de a fi generos. Şi ex-preşedintele Voronin i-a făcut în 2008 cadou omologului său rus două tablouri din impulsuri de generozitate. Ceva mai tîrziu s-a stabilit că tablourile sînt false, contrafăcute, dar asta nu mai contează, contează că a dorit să fie generos. Este adevărat că după acel gest moldovenii i-au devansat pe ciukci în topurile bancurilor ruseşti, iar preşedintele ucrainean chiar a început să-i numească moldoveni pe unii colaboratori cu capacităţi deosebite.
Orice s-ar zice, dar după venirea lui Mihai Ghimpu la cîrma ţării, în 2009, viaţa a devenit mai veselă. Chiar şi visele neprihănitului preşedinte interimar sînt pe măsura să ne smulgă un zîmbet, el fiind înduioşător atunci cînd le împărtăşea jurnaliştilor visul ca Moş Crăciun să-i aducă o singură ţigară pe care s-o fumeze şi apoi să nu mai vrea. Ştiindu-i caracterul glumeţ, am putea presupune că se gîndea la vreun cosiaciok, după care să-i mulţumească Moşului, decorînd Pomul de Crăciun cu Ordinul Republicii, evident, pentru contribuţie deosebită la debarcarea regimului comunist şi instaurarea liberalilor la guvernare. Şi ar avea dreptatea fiindcă rolul Pomul de Crăciun nu a fost de ignorat. Din păcate, epoca populismului conifer s-a epuizat odată cu schimbarea din 2009, dar oricum e vesel să vieţuieşti pe “Planeta Moldova”, deşi e mai dificil să supravieţuieşti.
“Gaponizarea” vieţii publice
În 2009 au avut loc un şir de provocaţii cu caracter de incitare la ură etnică şi religioasă, etc. Provocarea cu cea mai mare rezonanţă a avut loc pe 13 decembrie, cînd un grup de enoriaşi ai unei biserici aparţinînd Mitropoliei Moldovei au doborît şi înlăturat dintr-un spaţiu public Menora mozaică, instalată de comunitatea evreiască din Moldova cu ocazia sărbătorii Hanukka.
În legătură cu acest incident, două lucruri stîrnesc îngrijorare. Primul se referă la faptul că într-un stat laic, o acţiunea încuviinţată de administraţia publică locală şi salutată de administraţia centrală prin participarea unui reprezentant în rang de vice-ministru al Afacerilor Externe a fost contestată de o manieră sfidătoare şi incalificabilă de un grup de creştin ortodocşi, adepţi declaraţi ai ocrotirii religiei creştine ortodoxe strămoşeşti de “jidovii mîrşavi care încearcă să ne spurce pe noi…”.
Reacţia autorităţilor a fost promptă. Ministrul Justiţiei a dat o calificare adecvată acestei provocări, iar Prim-ministrul, Vlad Filat, a declarat ceva mai tîrziu că “protestul a fost o provocare ordinară din partea unui partid politic, care va răspunde în faţa legii… Cît despre extremism, vom reveni cu probe şi acţiuni foarte concrete spre finele acestui an”. Se poate presupune că este vorba despre partidul care şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul lui 2009 sub lozinca “Să ne apăram Patria”, întrucît sloganele creştinilor ortodocşi se asemănau — “să ne apăram ţara…” de tot soiul de duşmani. Cu certitudine, provocarea a ţintit mai multe obiective, grupul protestatarilor purtînd drapele imperiale ruseşti din secolul XIX, dar şi lozinca cu inscripţia “Biserica Ortodoxă — mama poporului român”, atribuită poetului Mihai Eminescu. E uimitor cît de selectivi au fost protestatarii, Mihai Eminescu fiind şi autorul poeziei Împărat şi proletar sau Viaţa, în care şi-a exprimat atitudinea cetăţenească faţă de cei care i-au folosit numele la protestul invocat.
În al doilea rînd, protestatarii declaraţi drept creştinii ortodocşi şi-au justificat acţiunile de pîngărire a Menorei pe motiv că aceasta ar reprezenta un simbol necunoscut şi de aceea inacceptabil într-un spaţiu public. Şi aici lucrurile, de asemenea, par a fi mai mult decît curioase, întrucît Menora evreiască este copiată de pe imaginea Şfeşnicului pe care Dumnezeu, în mod imperativ, prin vorbire directă, i-a poruncit lui Moise să-l facă. În privinţa evreilor, nu altcineva decît cel mai genial dintre apostoli — Pavel, şi-a expus viziunea în epistola adresată Romanilor: “A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sînt Israelit, din sămînţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte”. Şi atunci cine şi ce are autoritate în ochii creştinilor ortodocşi moldoveni? Apropo, apostolul Pavel a dezvoltat în continuarea ideea relaţiei Israeliţilor cu alte Neamuri prin metafora privind altoirea crenguţelor de măslin sălbatic pe tulpina cu rădăcini dumnezeieşti şi i-a prevenit pe cei altoiţi să nu fie îngîmfaţi. Cine le va explica creştinilor ortodocşi protestatari cine e rădăcina şi cine e crenguţa altoită?
Reacţia Mitropoliei Moldovei la manifestări de intoleranţă şi ură faţă de evrei s-a rezumat doar la exprimarea unor regrete şi la dojană faţă de autorităţi, simţindu-se o anumită îngăduinţă faţă de protestatari: “Considerăm că acest neplăcut incident din centrul capitalei putea fi evitat dacă Menora iudaică ar fi fost instalată în preajma memorialului victimelor holocaustului. Apelăm pe această cale şi la autorităţile municipale, care în momentul sancţionării şi coordonării manifestaţiilor cu caracter confesional să ia în consideraţie părerea majorităţii covârşitoare, care împărtăşeşte credinţa ortodoxă. Mitropolia Moldovei are o atitudine respectuoasă faţă de sentimentele şi convingerile religioase ale membrilor cultelor înregistrate legal pe teritoriul Republicii Moldova şi se aşteaptă la acelaşi tratament din partea acestora”.
Contextul de mai sus ne aminteşte de faptul că în iulie 2007, la mănăstirea de la Condriţa, în prezenţa arhiereilor şi preoţilor, ex-preşedintele Voronin afirma că “Iisus a fost primul comunist”. Este puţin probabil ca părerea majorităţii covîrşitoare, care împărtăşeşte credinţa ortodoxă, să coincidă cu opinia domnului Voronin, însă nimeni din evlavioşii creştini ortodocşi nu a protestat şi nu l-a corectat pe “fiul rătăcitor”.
În astfel de circumstanţe, ţînînd cont de reacţiile extrem de negative ale ambasadei şi a ministerului Afacerilor Externe a Israelului faţă de incidentul din 13 decembrie, la ce fel de tratament s-ar putea aşteaptă reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, atunci, cînd de exemplu, vor dori să organizeze vreun pelerinaj prin locurile sfinte, biblice, de pe teritoriul Israelului? Sau ce fel de tratament ar aştepta o eventuală delegaţie a Mitropoliei în vederea menţinerii tradiţiei aducerii Focului Haric de la Ierusalim? Vor fi oare îngăduitoare autorităţile israeliene cu perfectarea documentelor pentru delegaţiile Mitropoliei Moldovei, care a fost, oarecum, reticentă în condamnarea actelor de barbarism şi manifestare a intoleranţei? Nu li se va explica cumva enoriaşilor că eventualele complicaţii privind aducerea Focului Haric de la Ierusalim se datorează noilor autorităţi din AIE? În această ordine este legitimă întrebarea — oare “Atacul asupra Moldovei” şi “Atacul asupra credinţei ortodoxe strămoşeşti” nu fac cumva parte din acelaşi proiect politic?
Reglementarea transnistreană
În 2009 reglementarea transnistreană a stagnat, precum şi era de aşteptat într-un an electoral. Mai mult, s-au adeverit presupunerile că pentru a obţine un suport electoral din partea Rusiei, autorităţile moldoveneşti vor face cedări, lucru care s-a materializat prin semnarea la 18 martie a Declaraţiei de la Barviha, potrivit căreia, autorităţile moldovene, practic, nu mai insistă asupra îndeplinirii deciziilor summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999 privind retragerea prezenţei militare ruse din raioanele de est ale Republicii Moldova.
Merită menţionat faptul că în 2009, la împlinirea a opt ani de guvernare a PCRM, procesul de negocieri privind reglementarea transnistreană a rămas blocat al treilea an consecutiv. În 2001, cînd PCRM a preluat guvernarea, cel puţin exista şi se derula un proces de negocieri, iar promisiunea electorală a formaţiuni a fost — soluţionarea definitivă a conflictului. Este adevărat că formatul “5+2” stabilit în 2005, dar îngheţat în martie 2006, comportă un imens potenţial pentru soluţionarea conflictului, însă acest potenţial se datorează extinderii UE către hotarele Republicii Moldova.
După preluarea guvernării, la 25 septembrie 2009, guvernarea AIE a decis lichidarea Ministerului Reintegrării, lucru care nu a trezit nemulţumirea, dar nici aprobarea autorităţilor transnistrene. Şeful diplomaţiei de la Tiraspol, Vladimir Yastrebceak, a menţionat că lichidarea Ministerului Reintegrării nu comportă nici o semnificaţie, întrucît autorităţile de la Tiraspol nu au colaborat vreodată cu acest minister. Contactele dintre cele două părţi implicate în conflict au avut loc întotdeauna la nivel de reprezentanţi ai Republicii Moldova şi Transnistriei. În 2009, cel puţin, a fost eliminat un obstacol esenţial în reglementarea transnistreană — animozitatea personală dintre ex-preşedintele moldovean Vladimir Voronin şi liderul transnistrean Igor Smirnov. În continuare, urmează că noua guvernare să încerce relansarea procesului de negocieri în format “5+2”, în cadrul căruia să fie dibuite soluţii pentru apropierea poziţiilor, iar ulterior şi variante de soluţionare definitivă.
Cel mai probabil, conflictul va rămîne îngheţat încă pentru o perioadă semnificativă de timp. În primul rînd, soluţiile de avansare rapidă sînt practic imposibile în situaţia de criză şi incertitudine pe care o traversează Republica Moldova şi care va mai dura cel puţin încă aproximativ 1–2 ani, perioadă în care vor trebui păstrate şi dezvoltate contactele şi consultările în format “5+2”. În al doilea rînd, trebuie să se ia în consideraţie că, de fapt, cel mai important fenomen cu referire la Transnistria, care s-a produs în 2009, este că pentru prima oară de la existenţa regimului de la Tiraspol, intensitatea animozităţilor interne, dintre grupările politice din stînga Nistrului, a depăşit intensitatea animozităţilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Acest fapt comportă un mare potenţial pentru autorităţile de la Chişinău, dacă acestea vor şti să convingă prim măsuri de consolidarea a încrederii simplilor cetăţeni din stîngă Nistrului că unificarea ţării este cea mai oportună cale de depăşire a problemelor existente.
Procesul de stabilizare şi relansare a economiei Republicii Moldova ar trebui să fie însoţit de o activitatea externă susţinută, pentru a încerca eventual inserarea dosarului transnistrean în procesul de resetare a relaţiilor dintre Rusia şi SUA, precum şi a celor dintre Rusia şi UE. Probabil, aceasta este cea mai importantă şansă pentru soluţionarea conflictului transnistrean, evitînd antagonizarea inutilă a Rusiei.
Politica externă
Relaţiile externe ale Republicii Moldova au avut în 2009 un impact crucial asupra evoluţiilor interne. Este vorba, în primul rînd, de contribuţia structurilor şi emisarilor europeni în menţinerea unui nivel minim de calm în viaţa politică internă de după evenimentele post electorale. Într-un interval de o lună de la evenimentele din 7 aprilie, Parlamentul European (PE) a adoptat o Rezoluţie privind situaţia din Moldova, în care a dat o apreciere adecvată evenimentelor, condamnînd campania de hărţuiri, gravele încălcări ale drepturilor omului şi toate celelalte acţiuni ilegale ale guvernului moldovean în perioada post-electorală şi îndeamnă autorităţile moldoveneşti să înceteze orice arestări ilegale şi să onoreze angajamentele şi obligaţiile internaţionale asumate privind democraţia, statul de drept şi drepturile omului. În prezent, la sfîrşitul anului 2009, este interesant de menţionat că preşedintele de atunci al Comisiei de cooperare parlamentară UE-Moldova, Grigore Petrenco, calificase Rezoluţia PE drept o insultă la adresa poporului moldovean, deoarece aduce acuzaţii grave şi nefondate autorităţilor constituţionale din Republica Moldova. În acelaşi timp, un alt membru al fracţiunii PCRM de atunci, prim-vicepreşedintele Parlamentului, Vladimir Ţurcan, declarase că Rezoluţia Consiliului Europei şi cea a Parlamentului European privind Moldova sînt documente de bază pentru negocierile autorităţilor cu opoziţia.
În general, după evenimentele din 7 aprilie, cînd autorităţile moldovene au încălcat brutal drepturile omului, lansînd vînătoarea de tineri, relaţiile Republicii Moldova cu UE intraseră în impas şi pe motiv că autorităţile de la Chişinău, în primul rînd ex-preşedintele Vladimir Voronin, dezaprobase în public noua strategia a UE — Parteneriatul Estic, numind această iniţiativă drept o tentativă de creare a celei de a doua CSI. În plus la 9 aprilie, printr-o hotărîre de Guvern fusese introdus regimul de vize între Republica Moldova şi România. Hotărîrea era ilegală fiindcă nu fusese adoptat nici un alt act, politic sau juridic, care să stabilească şi să probeze pericolul pe care îl aducea libera intrare în Republica Moldova a cetăţenilor unui stat al Uniunii Europene, cum este România, iar printr-o lege specială, cu începere de la 1 ianuarie 2007, fusese abolit regimul de vize pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene etc.
Totuşi, pe 15 iunie, în cadrul reuniunii Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe al UE (CAGRE) fuseseră adoptate concluziile privind Republica Moldova, care veneau să confirme angajamentul UE pentru consolidarea relaţiilor, inclusiv prin adoptarea mandatului de negociere a noului acord UE-RM în schimbul Acordului de Parteneriat şi Cooperare (PCA). Concluziile CAGRE se rezumau la confirmarea angajamentului de a consolida relaţiile cu Moldova, în baza valorilor şi principiilor comune, inclusiv în cadrul Parteneriatului Estic şi adoptă mandatul de negociere a noului acord moldo-comunitar. Negocierile urmau să înceapă după ce Republica Moldova ar fi acceptat să asigure un tratament egal tuturor cetăţenilor UE, inclusiv ai României, şi să respecte principiul relaţiilor de bună vecinătate.
Abia după preluarea guvernării de către AIE şi eliminarea regimului de vize cu România a fost posibilă relansarea relaţiilor cu UE. Către sfîrşitul lui 2009 relaţiile externe ale Republicii Moldova au început să revină rapid la normalitate. Este fără îndoială meritul premierului Vlad Filat, a ministrului Iurie Leancă, altor membri ai Guvernului AIE, care, după un şir de turnee peste hotare şi primirea la Chişinău a unor oficiali străini au reuşit să atragă multă simpatie din partea partenerilor externi ai Republicii Moldova — obţinerea promisiunii FMI pentru finanţarea Republicii Moldova, susţinerea financiară din partea SUA a programului “Compact”, semnarea Acordului privind micul trafic la frontieră cu România, normalizarea relaţiilor comerciale cu Rusia, dinamizarea contactelor cu Ucraina, etc. Totuşi, cel mai important succes se referă la decizia UE, confirmată în cadrul Consiliului de Cooperare de la sfîrşitul lunii decembrie, de a începe la 12 ianuarie 2010 negocierile privind Acord de Asociere cu UE, care să prevadă o cooperare politică şi integrare economică mai strînsă cu Republica Moldova.
În general, caracterul eterogen al componentelor AIE are un apreciabil potenţial pentru promovarea unei politici externe echilibrate, astfel încît Republica Moldova să evite unele acţiuni inutile de frondă politică, precum declaraţii de ieşire din CSI, etc. În relaţiile cu NATO Republica Moldova are de realizat un şir foarte important de sarcini prevăzute de IPAP, semnat cu NATO de guvernarea PCRM. Valorificarea plenară pe plan extern a obiectivelor strategice în limitele documentelor semnate de guvernarea comunistă ar lipsi PCRM-ul de posibilităţi propagandistice împotriva componentele AIE.
Cel mai important capital obţinut pe plan extern — simpatia şi suportul principalilor parteneri externi ai Republicii Moldova, ar trebui convertit în 2010 într-un suport politic, economic şi financiar pentru a depăşi efectelor crizei economico-financiare şi politice.