5. Parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice

Din punctul de vedere al necesităţii stabilirii unor contacte permanente a ONG-urile cu organele administraţiei centrale şi locale se poate constata că modelul de auto-organizare a ONG-urile descris mai sus este perfect compatibil cu structura teritorială a organelor administraţiei publice. Geografia răspîndirii ONG-urilor acoperă practic întregul teritoriu al ţării la fel ca şi organele autoadministrării locale. Pentru stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu organele centrale ale puterii, aşa cum s-a menţionat, a fost instituit Consiliul ONG-urilor. Mai mult, în cadrul iniţiativei privind Pactul Social însuşi preşedintele ţării a solicitat stabilirea unui relaţii permanente cu ONG-urile. De asemenea, chestionările periodice efectuate de către unele ONG-uri demonstrează fără putinţă de tăgadă că organele autoadministrării locale doresc stabilirea unui parteneriat permanent cu ONG-urile. Este important ca aceste statistici să fie sistematizate pentru a le putea utiliza la producerea unor sinteze care ulterior să aibă o forţa de convingere şi asupra grupurilor-ţintă.

Nu e un secret că adesea reprezentanţii autorităţilor publice avînd cunoştinţe superficiale despre capacitatea sectorului neguvernemental îşi permit o atitudine dispreţuitoare, în cel mai bun caz una uşor persiflantă, faţă de iniţiativele civice ale ONG-urilor. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască că de foarte multe ori acţiunile nu tocmai clare şi eficiente ale unor ONG-uri alimentează astfel de atitudini. Însă, parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice ar putea prinde pe viitor contururi mult mai distincte dacă comunitatea ONG-urilor ar putea transpune abordarea schematică referitoare la îmbinarea diferitelor proiecte într-un singur proiect cu trăsături integratoare la bază căruia să se afle Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a ţării. Pentru a elabora un astfel de proiect ONG-urile ar trebuie să încadreze în discuţiile din cadrul forumurilor descrise mai sus şi problemele respective. În plus, trebuie să se ia în vedere şi unele caracteristici psihologice ale funcţionarilor publici locali. Ei sint mult mai deschişi parteneriatului cu ONG-urile dacă acest gen de parteneriat este aprobat de către autorităţile centrale. De aceea, este extrem de important ca autorităţile centrale să poată aprecia la justa ei valoare forţa sectorului neguvernamental. Acest lucru ar putea fi obţinut dacă reprezentanţii autorităţilor ar putea fi convinşi să participe la lucrările forumurilor ONG nu numai cu cuvîntări de salut, ci şi la dezbateri etc.

Deşi este evident că un parteneriat eficient între autorităţile publice şi ONG-urie este posibil, trebuie să se ia în calcul specificul activităţii fiecărui partener. Organelor administraţiei publice le revine sarcina directă de a activa pentru atingerea parametrilor socio-economici prevăzuţi de Strategie. ONG-urilor, pe de altă parte, le revine sarcina de a face transferuri de experienţă de management eficient şi servicii în cadrul unor activităţi non-profit. Din acest punct de vedere relaţiile dintre ONG-uri şi putere nu poate evita dialogul privind cadrul legal adecvat de activitate a ONG-urilor şi resursele materiale şi financiare utilizate în acest scop.

Totuşi pentru stabilirea unui parteneriat strategic eficient, de lungă durată între ONG-uri şi autorităţile publice nu este suficientă doar conjugarea eforturilor. Mai e nevoie de un fundal ideologic, dar în afara partizanatului politic doctrinar. Problema ce ţine de transformarea sectorului non-profit în unul foarte eficient, capabil să atragă cît mai mulţi cetăţeni, evitînd comercializarea trebuie discutată pe larg cu participarea autorităţilor publice aşa cum se întîmplă în ţările dezvoltate. De fapt aceasta este problema interacţiunii celor trei sectoare: puterea, business-ul, sectorul asociativ. Problema poate fi formulată în felul următor: cum s-ar putea ca într-un stat de drept bazat pe o economie de piaţă eficientă să existe un nivel de protecţie socială avansat? Lideri ai unor state dezvoltate au încercat să răspundă la această întrebare. Premierul britanic Tony Blair a numit un astfel de deziderat pentru ţara sa drept "cea de a treia cale", Gerhard Schroder - "cale de mijloc pentru Germania", iar premierul francez Lionel Jospin: "da - economiei de piaţa, nu - societăţii de piaţă". Merită să fie remarcat faptul că atît ridicarea problemei respective, cît şi sugerarea posibilelor răspunsuri au fost generate de o explozie a activităţii organizaţiilor non-profit occidentale din ultimii 20 ani.

Întrebarea majoră care se iveşte şi în cazul nostru este: are oare comunitatea ONG-urilor din Republica Moldova capacitatea de a-şi asuma rolul de a stimula guvernanţii să mediteze împreună asupra unei astfel de strategii în cadrul căreia ar fi determinat foarte clar rolul puterii, business-ului şi societăţii civile în asigurarea Dezvoltării Durabile a ţării?

Pagini:

1 / 2 / 3 / 4 / 5 / 6 / 7 / 8