Sondajele sociologice, efectuate pe parcursul a cîţiva ani, relevă cu regularitate o situaţie ce poate fi caracterizată prin sintagma “paradox moldovenesc ordinar”. Este vorba despre opţiunile cetăţenilor vizavi de direcţia de dezvoltare a R. Moldova. Pe parcursul a trei ani şi ceva cetăţenii noştri se arată nemulţumiţi de direcţia de dezvoltare (48–53% apreciază drept greşită direcţia, faţă de 21–30% care consideră că direcţia este bună) şi în acelaşi timp, califică drept bune sau foarte bune acţiunile guvernanţilor (şi nu este vorba doar despre guvernarea comunistă).

Sociologii şi specialiştii în materie comentează această stare de lucruri prin ceea ce se cheamă viziunea diferită a cetăţenilor, inclusiv, a partidelor politice, asupra conceptului de normalitate.

O parte importantă a cetăţenilor (în jur de 35 la sută), nostalgici după stabilitatea (stagnarea) din anii de socialism, consideră perioada de independenţă a R. Moldova o abatere de la normalitate. Totuşi, numărul celor care cred sincer că abia după declararea Independenţei sale R. Moldova a întreprins şi mai întreprinde unele acţiuni pentru revenirea la normalitate, pentru afirmarea locului său în familia ţărilor europene, este în continuă creştere. Concilierea acestor două abordări, diametral opuse, e aproape imposibilă, deşi sarcina integrării europene necesită un consens asupra istoriei recente.

Voi încerca să abordez conceptul de normalitate prin prisma viitorului, al perspectivelor statului R. Moldova, şi nu prin cea a trecutului şi a originilor conflictuale. Consider absolut normală această abordare, or, evoluţiile politice pe continentul european au determinat pînă şi Partidul Comuniştilor să-şi reconsidere opţiunea pentru Uniunea Rusia-Belarus şi să declare (cu regret, în multe cazuri doar să declare) prioritară integrarea europeană a R. Moldova. Poate oare această opţiune deveni elementul de coagulare a societăţii moldovene? Va fi integrarea europeană ideea naţională mobilizatoare pentru societatea noastră?

Perspectiva aderării la UE poate să devină singura strategie realistă şi viabilă de dezvoltare a statului doar dacă va întruni un larg consens naţional, fiind împărtăşită în mod conştient şi sincer atît de Putere, cît şi de Opoziţie, precum şi de întreaga societate. Desigur, nu va fi deloc simplu de a accepta compromisul şi de a realiza înţelegerea consensuală, însă risc să afirm că această situaţie se referă mai mult la compromisul între formaţiunile politice şi liderii lor, şi mai puţin la populaţia ţării.

Din perspectiva abordării concrete şi responsabile, a perceperii complexităţii sarcinilor ce le revin, partidele politice se prezintă ca nişte formaţiuni imature şi nepregătite. Predilecţia pentru macromodelare şi schematism poate avea repercusiuni nefaste pentru mobilizarea tuturor straturilor sociale în vederea atingerii obiectivului de integrare europeană. Şi iarăşi voi fi optimist — partidele politice au şi demonstrat că sînt capabile să aprecieze cu maximă seriozitate rolul ce le revine în edificarea democraţiei moldoveneşti şi în identificarea soluţiilor de realizare a opţiunilor europene, drept dovadă servind constituirea Partidului “Alianţa «Moldova Noastră»”, iar mai recent, a Blocului “Moldova Democrată”. Însă pentru canalizarea acestor energii şi mobilizarea societăţii este nevoie de concentrarea eforturilor în vederea elaborării UNUI PLAN NAŢIONAL DE DEZVOLTARE A REPUBLICII MOLDOVA, care ar include cele trei criterii de integrare de la Copenhaga în domeniul politic şi economic: 1) edificarea unei democraţii stabile, respectarea drepturilor omului, principiilor statului de drept, protecţia minorităţilor; 2) edificarea unei economii de piaţă funcţionale; 3) adoptarea unui cadru legislativ conform standardelor UE. Ar mai fi de adăugat şi un al patrulea punct — soluţionarea conflictului transnistrean. De altfel, aceste scopuri, formulate, într-un fel sau altul, apar în programele politice ale tuturor partidelor din Moldova.

1. Edificarea unei democraţii stabile, respectarea drepturilor omului, principiilor statului de drept, protecţia minorităţilor

Am fost criticat nu o singură dată pentru utilizarea termenului “opoziţie constructivă”. Cu riscul de a fi criticat încă o dată, voi afirma că formula colaborării între guvernare şi opoziţie (care în cea mai mică măsură poate fi “aplicată” în raporturile actualei Puteri cu Opoziţia) este singura modalitate de elaborare şi implementare a unor proiecte viabile şi durabile de construcţie statală, de avansare în edificarea democraţiei stabile. Colaborarea Puterii şi Opoziţiei va pune bazele procesului de finalizare a construcţiei statale, prin edificarea pîrghiilor care să asigure respectarea strictă a Legii de către toţi cetăţenii şi, înainte de toate, de către toate structurile de stat şi publice. În caz contrar, orice actiuni şi iniţiative realizate fără consultări cu Opoziţia şi societatea civilă riscă să fie abandonate sau profund modificate de către guvernele succesoare. Mai mult chiar, aceste acţiuni sînt o sursă de instabilitate şi revolte sociale, precum ne-a dovedit-o situaţia cu “Memorandumul Kozak”.

Actuala guvernare a demonstrat că este incapabilă să promoveze un dialog social veritabil şi a mimat timp de trei ani susţinerea masivă a societăţii pentru acţiunile sale unilaterale, necorelate cu iniţiativele şi propunerile oponenţilor politici şi ale societăţii civile. Nefiind capabilă să accepte compromisuri în dialogul cu societatea civilă şi partidele politice, echipa de la guvernare merge pe o cale greşită — dezbinarea societăţii civile, crearea unor organizaţii paralele cu care se purcede la… “dialog social”. Exemple în acest sens avem destule — scindarea la ordinul dat de sus a mişcării sindicaliste, crearea unei alternative caraghioase a Uniunii Scriitorilor, apariţia Ligii ziariştilor profesionişti etc., etc. Însă rămîn convins că generatorul compromisului în cadrul unui dialog deschis cu partidele politice şi societatea civilă trebuie să fie Puterea, care şi-a asumat responsabilitatea să guverneze ţara în numele tuturor cetăţenilor, al întregului popor, şi nu numai al celor care au votat-o.

2. Edificarea unei economii de piaţă funcţională

Lipsa unei strategii de dezvoltare economică a R. Moldova, care ar stabili priorităţile economiei naţionale şi ar crea cadrul adecvat pentru implementarea tehnologiilor avansate, a determinat indubitabil extinderea corupţiei şi a economiei subterane. Orientarea economiei spre consum în lipsa continuităţii reformelor face economia Moldovei vulnerabilă la cele mai mici manifestări de criză în regiune. Instabilitatea legislativă constituie frîna dezvoltării economice a R. Moldova. Echipele succesive de guvernanţi, care acced la putere fără proiect şi învaţă din mers, creează incertitudine şi subminează baza socială a reformelor. Totodată, după 12 ani de Independenţă, stilul alert de adoptare a cadrului legislativ necesar realizării unei creşteri economice durabile nu mai este o necesitate, astfel încît, la momentul actual, elementul de urgenţă al reformelor trebuie substituit cu abordări de perspectivă şi maximă perseverenţă. Ce avem astăzi? Unele legi de importanţă decisivă pentru procesele economice sînt aprobate de parlament nefiind cel puţin supuse unei proceduri legislative elementare.

Lipsa continuităţii în promovarea reformelor economice, respingerea inexplicabilă a iniţiativelor care ar fi condus la conectarea economiei moldoveneşti la procesele economice europene şi internaţionale este amplificată de utilizarea structurilor de control pentru impunerea dependenţei economicului de factorul politic. Tendinţele de impunere a dominaţiei politicului în sfera economică, urmate de constrîngerea şi chiar eliminarea agenţilor economici care nu acceptă “regulile de joc” vine în contradicţie flagrantă cu principiile de dezvoltare a economiei, încetăţenite în Europa. Or, manifestarea acestui element nedemocratic în exercitarea puterii de către majoritatea comunistă reduce la minimum nu numai şansele R. Moldova de aderare la UE, dar şi pe cele de edificare a unei societăţi prospere. Practica statelor devenite recent membre ale UE ne demonstrează că atingerea consensului în promovarea reformelor economice, atragerea partidelor politice şi a societăţii civile, aprobarea reformelor prin consensul forţelor reprezentate în forul legislativ au determinat dezvoltarea unui mecanism politic capabil să anihileze corupţia în instituţiile statului (Polonia, Ungaria şi R. Cehă).

3. Adoptarea cadrului legislativ conform standardelor UE

Greşeala comisă, probabil, de toate parlamentele R. Moldova constă în faptul că s-au adoptat legi pentru o zi, pentru un an sau pentru un grup de oameni, pentru un partid, dar nu pentru R. Moldova, obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării şi valabile şi peste decenii sau peste secole. Din această cauză, activitatea legislativă s-a limitat, cu precădere, la modificarea şi completarea cadrului legislativ adoptat. Şi, de cele mai multe ori, nu în mod coerent. Unii au modificat Constituţia instituind regimul prezidenţial, alţii au făcut Moldova republică semiparlamentară, iar cei care au venit după ei — au făcut-o parlamentară. Toţi au acţionat numai pentru a-şi elimina oponenţii politici.

Legislaţia electorală este modificată în fiece an, pe cînd în democraţiile avansate (SUA sau Marea Britanie) pînă şi ziua alegerilor rămîne neschimbată secole la rînd. Legea Bugetului de stat prevede anual alte şi alte reguli de dezvoltare a economiei, oamenii de afaceri fiind nevoiţi să urmărească modificarea legislaţiei, fără a-şi dezvolta businessul.

Şi aceasta se întîmplă din cauza lipsei unei strategii de dezvoltare a ţării, a priorităţilor pentru economia naţională.

4. Aplanarea conflictului transnistrean

Diferenţa de abordare a izvoarelor conflictului transnistrean, precum şi soluţiile prezentate la diverse etape pentru problema respectivă reduc speranţele că partidele politice vor ajunge în viitorul apropiat la o variantă de compromis asupra modelului de reîntregire a ţării. Totodată, trebuie notat că această problemă nu este una prioritară în preocupările cetăţenilor R. Moldova. Tema diferendului transnistrean ocupă stabil în scara preocupărilor populaţiei locul 8–10, în prim-plan fiind puse problemele legate de sărăcie, preţuri, şomaj, criminalitate, corupţie. În acelaşi timp, ea necesită o abordare aparte şi o analiză mult mai profundă decît spaţiul acestui material, adica ar putea fi subiectul unui material separat.

Care este soluţia?

Voi reitera ideea Mesei rotunde cu statut permanent, pe care am lansat-o cîndva şi care a avut şansa de a deveni laboratorul în care să se pună bazele unui Plan naţional de dezvoltare a R. Moldova. Acel for sau oricare altul ce va fi constituit va avea sarcina de a identifica modalităţile acceptabile de conciliere a intereselor, de a elabora un pachet minim de acţiuni şi politici coerente în domeniile importante ale societăţii, adoptat prin consensul larg al partidelor politice şi al organizaţiilor neguvernamentale.

Cu părere de rău, ideea a fost abandonată din varii motive, în special, din cauza tendinţelor unor partide de a-şi impune propria politică şi, nu în ultimul rînd, din cauza alegerilor locale din anul trecut.

Este adevărat, şi astăzi suntem în plin an electoral. Dar tocmai din această cauză consider că este absolut necesar de a reveni la ideea amintită, pentru a propune alegătorilor un Plan naţional de dezvoltare care, întrunind consensul societăţii, va fi îndeplinit, indiferent de rezultatele alegerilor parlamentare, indiferent de partidul sau coaliţia care va prelua puterea.

Să le oferim concetăţenilor noştri posibilitatea de a alege nu liste electorale, fie chiar dacă acestea sînt formate din personalităţi marcante, ci strategii adoptate prin consens. Partidele politice îşi vor asuma responsabilitatea pentru îndeplinirea acestui Plan, pentru asigurarea continuităţii în dezvoltarea ţării. Iar electoratul urmează să aleagă echipa care, în viziunea lui, este demnă de a realiza acest plan.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet