Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | alegeri.md | avere.md
Declaraţia deputatului Mihai Godea la sfârşitul şedinţei de plen a Parlamentului din 17 mai 2012
|
|
Ieri s-au împlinit două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Evenimentul a încununat o lungă şi istovitoare perioadă de restrişte pentru principatul Moldovei, dar şi pentru cel al Munteniei, perioadă în care domnitorul, divanul şi mitropolitul ţării au fost izgoniţi de baionetele husarilor ruşi şi nu au putut reveni, decât după încheierea uneia dintre cele mai negre păci din istoria noastră, numită pacea de la Bucureşti. Din 16 mai 1812 se trag adevăratele noastre drame, această dată a generat cele mai cumplite probleme istorice, moştenirea cărora ne fac şi astăzi laşi, amnezici şi rătăciţi.
Perioada ţaristă a însemnat pentru basarabeni dispreţ şi desconsiderare, fenomene însoţite din abundenţă de deznaţionalizare şi despiritualizare.
Biserica, citadela duhovnicească a neamului a încăput pe mâna unor parveniţi, care au căutat cu osârdie să nimicească tot ce a însemnat moştenire de veacuri. Anatomia bisericii basarabene a fost schimbată în totalitate în a doua jumătate a secolului XIX, iar noua formă velicoderjavnică creată de episcopul Pavel Lebedev, străină spriritului românesc, a perpetuat şi pîna în zilele noastre. Răşluirea contrar dreptului canonic a episcopiei Huşilor şi crearea arbitrară a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului a creat pentru două secole problema bisericească în Basarabia, problemă nerezolvată nici astăzi. Mulţi dintre noi îl venerează pe Mitropolitul Bănulescu Bodoni ca pe un luminător şi bun orânduitor al treburilor bisericii, după cum a şi fost. Puţini sunt cei care ştiu că a acest personaj ilustru a fost şi un uzurpator ordinar. Sub oblăduirea armelor ruseşti Bănulescu Bodoni a proiectat şi creat o nouă structură bisericească în pofida protestelor Mitropolitului canonic al Moldovei de atunci Veneamin Costache şi în pofida nerecunoaşterii din partea scaunului ecumenic de la Constantinopol. Urmaşul său, arhiepiscopul Lebedev a ridcat cărţile bisericeşti în limba română din lăcaşurile sfinte, majoritatea vechi de sute de ani, încălzind timp de patru ani cu ele sobele arhiepiscopiei. Multe dintre mărturiile şi creaţiile generaţiilor de duhovnici şi luminaţi au dispărut pentru totdeauna.
Cultura noastră a fost substituită, şcolile în limba ţării au devenit un lux, iar elitele basarabene au fost obligate să se ruşineze de obârşia lor. Elocvent este exemplul lui Vladimir Cristi, descendent din una dintre cele mai vechi familii boereşti din Basarabia. Acesta, la numirea sa în funcţia de ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul României de după Unire nu cunoştea limba română. Câţi sunt dintre colegii noştri deputaţi care nu cunosc limba oficială a statului şi de ce ar trebui să ne mire o atare situaţie. Rădăcinile ei trebuie căutate în îndepăratul 16 mai 1812.
Toate aceste lucruri luate împreună ne fac să medităm îndelung asupra unei alte mari probleme istorice, cea a identităţii. Contrapunerea etnonimului de moldovean celui de român semnifică apoteoza paranoei isterizate până la ridicol. Dar toate acestea au o explicaţie. Ruperea legăturilor organice cu trupul vechii Moldove, a dus la enclavizarea Basarabiei. Basarabenii au stat deoparte în raport cu evenimentele şi fenomenile istorice definitorii pentru epoca modernă a istoriei naţionale. Autorităţile ţariste au avut grijă ca revoluţia de la 1848, mica unire de la 1859, precum şi crearea României moderne şi a naţiunii române să fie pentru basarabeni procese şi fenomene ale unui stat vecin. Noi am rămas cu conştiinţa naţională de moldoveni, aşa cum simţeau strămoşii noştri în momentul raptului. De-a lungul acestor două secole mulţi au fost dintre cei care au exploatat această situaţie, mulţi o fac cu pricepere şi astăzi. Beneficiile momentului par să fie mai atrăgătoare decât responsabilitatea în faţa viitorimii.
Stimaţi colegi,
Noi putem blama, anatemiza, uita, sau chiar aclama, dar nu putem exclude din istorie 16 mai 1812. Putem să deplângem, să înjurăm în public această zi, dar atare abordări sunt cotraproductive. Ceea ce trebuie să facem este să lucrăm în fecare zi la anihilarea dramaticelor, tristelor şi chiar dezastruoaselor efecte ale evenimetelor produse acum 200 de ani.
Astăzi, noi cei care ne considerăm elite, care ne înduioşăm uneori până la lacrimi de modul în care suntem întâmpinaţi şi trataţi de cetăţeni, când ne aflăm sub acoperirea girofarurilor şi a gărzilor de corp, suntem noi oare în stare să învăţăm lecţiile istoriei. Avem oare curajul şi clarviziunea să renunţăm la sentimentul napoleonului microscopic şi să ne transformăm în slujitori modeşti ai neamului? Vă las să răspundeţi singuri la aceste întrebări.
Sursa: www.padm.md
