Stimaţi tovarăşi, stimaţi oaspeţi, participanţi ai conferinţei de astăzi!

Vă salut astăzi, în ziua în care exact zece ani în urmă a fost anunţată oficial victoria Partidului Comuniştilor din Republica Moldova la alegerile parlamentare. Pentru prima dată, după 1991, în spaţiul postsovietic comuniştii au venit la putere, cu numele lor de înregistrare, sub drapelul lor roşu. Pe 25 februarie 2001 într-o republica mică, iarăşi pentru prima dată, însă deja în istoria mondială, comuniştii au venit la putere nu prin intermediul revoluţiei, ci pe cale parlamentară, democratică. Astfel, aici în Moldova zece ani în urmă au fost făcute de ruşine toate respectabilele doctrine şi dogme despre imposibilitatea venirii comuniştilor la putere, despre incompatibilitatea valorilor comuniste, despre nepregătirea organică a comuniştilor pentru a înainta un nou proiect social de dezvoltare. Adaog că toate aceste doctrine au suferit înfrîngere pe pămîntul moldovenesc încă opt ani în urmă, exact atît timp cît poporul Moldovei a continuat să fie învingător. Exact atît timp cît Partidul Comuniştilor a obţinut victoria într-o luptă grea, de concurenţă cu oponenţii politici. Aici, acum, în această sală stau făuritorii acestor victorii istorice. Sînt de sute de ori mai multe persoane în afara acestui auditoriu. Însă eu consider că noi trebuie să-i omagiem prin aplauze pe ade-văraţii novatori şi pionieri ai succesului nostru politic principal, a acelei, dacă doriţi, revoluţii democratice din februarie 2001, care a scos Moldova pentru opt ani din cleştele distrugerii şi degradării.

Stimaţi prieteni!

Dumneavoastră cunoaşteţi acum, cînd Partidul Comuniştilor se află în opoziţie că este foarte importat nu numai să ne lăsăm pradă amintirilor despre victoriile şi faptele eroice de pe vremuri. Nu ne-am adunat astăzi aici pentru aceasta. Sigur pe noi toţi ne înviorează amintirile despre victoriosul februarie 2001. Noi cu toţii ţinem minte victoria noastră politică la alegerile din martie 2005. Sînt prea proaspete amintirile despre victoria din 5 aprilie 2009 cînd Partidul Comuniştilor a adunat 60 mandate din 101. Da, noi pe bună dreptate ne mîndrim cu aceea că toate victoriile noastre electorale au fost recunoscute de comunitatea mondială ca fiind democratice şi corecte. Noi mai sîntem în drept şi să ne respectăm pentru că, spre deosebire de foştii şi actualii guvernanţi, niciodată nu ne-am ţinut de putere, nu am încercat să schimbăm regulile de joc în timpul jocului, să schimbăm în dependenţă de interesul nostru legislaţia electorală şi am plecat fără isterici şi panică în opoziţie. Şi, desigur, faptul că numărul oamenilor care votează în Moldova pentru comunişti este pe parcursul a zece ani aproape neschimbat — la fel constituie pentru noi un motiv de mîndrie. Pentru că în opt ani de guvernare a noastră, nu mă tem să spun de mobilizare a Moldovei, în opt ani de aflare în calitate de putere unipersonală, ratingul nostru putea să şi cadă. Însă acest lucru nu s-a întîmpat. Cum nu s-a întîmplat nici continuarea succesivă de aflare la putere a Partidului Comuniştilor.

Aceste întrebări de bază, care stau astăzi în faţa Partidului Comuniştilor, în faţa unei jumătăţi a societăţii moldoveneşti, care ne dă voturile nouă, sună destul de tăios şi categoric.

De ce, totuşi, cu succese sociale şi economice atît de evidente obţinute la guvernare, comuniştii nu au reuşit să rămînă la putere, nu au reuşit să devină o forţă convingătoare şi plină de autoritate pentru toţi ceilalţi cetăţeni ai noştri ca-re votează pentru alte forţe politice?

De ce schimbul democratic al partidelor de la guvernare care a avut loc pe 29 iulie 2009, s-a soldat pentru Moldova nu pur şi simplu cu schimbarea cursului de dezvoltare, ci cu începutul unei destrămări vertiginoase a înseşi statalităţii moldoveneşti, a tuturor institutelor ei democratice, a tuturor formelor sale de independenţă?

De ce reformele sociale, economice, de stat ale comuniştilor s-au dovedit a fi reversibile? De ce s-au dovedit a fi atît de vulnerabile şi nesigure?

Şi de aici întrebarea principală: bine, să admitem că vor obţine comuniştii victoria la noile alegeri parlamentare anticipate, însă cum să facem astfel încît valorile fundamentale, pe care le apără comuniştii — statalitatea moldovenească şi independenţa ei, componenta socială a întregii politici şi investiţia în dezvoltarea umană, identitatea naţională moldovenească şi polietnicitatea, parteneriatul strategic cu Rusia şi libertăţile europene — au devenit cu adevărat ireversibile şi temeliile indiscutabile ale democraţiei noastre? Cum să facem astfel ca ele să nu fie supuse unui atac distrugător de la alegeri la alegeri, la trecerea puterii de la un partid la altul?

Da, există numeroase exemple istorice cînd partidele politice şi oamenii politici au pierdut alegerile aflîndu-se în piramida succeselor practice. Să ne amintim cunoscuta înfrîngere politică a lui Churchill, care a obţinut victoria în război, dar a pierdut alegerile din iulie 1945 şi numai pentru faptul că societatea britanică se săturase “să umble în kaki”. Unor asemenea înfrîngeri specifice într-adevăr li se găsesc explicaţii — chipurile societatea oboseşte de mobilizare, de unele şi aceleaşi fizionomii, de reforme şi strategii de modernizare, societatea vrea să se odihnească, să-şi tragă aerul etc. Însă e puţin probabil că situaţia noastră se încadrează în asemenea aprecieri. Pentru că, fiţi de acord, e puţin probabil că noi ne vom ciocni de situaţia cînd victoria sau înfrîngerea la alegeri înseamnă renunţarea la propria ţară, la denumirea propriului popor, la dorinţa de a fi aceasta transmisă pentru cîrmuire externă. În orice altă ţară politicienii cu asemenea valori nu ar fi avut nici măcar şanse să intre în Parlament, nemaivorbind să primească cumva mandatul de cîrmuire a ţării.

La noi aceste lucruri se întîmplă. De ce? Cum să facem totul la fel pentru ca pentru o perspectivă istorică de necuprins să fie schimbat vectorul de dezvoltare a ţării?

Cum să facem astfel încît concurenţa politică şi lupta democratică pentru putere să se ducă nu de pe o poziţie diametral opusă: trebuie să existe sau nu Republica Moldova? Şi această întrebare este o întrebare adresată în primul rînd nouă — comuniştilor, singurul partid în ţară care deschis şi cu convingere apără statalitatea moldovenească independentă.

Stimaţi prieteni!

Vă atrag atenţia: regimul de astăzi în grabă demontează nu numai acel cap de pod social-economic construit cu eforturi atît de mari în opt ani de guvernare a comuniştilor. Inovaţia distructivă a Alianţei de la putere deja a ajuns şi la Constituţia adoptată încă în 1994, iar volumul împrumuturilor externe luate este atît de mare încît duce Moldova la regimul de guvernare externă. Puterea rupe singură aţa dezvoltării succesive a democraţiei moldoveneşti, ne împinge spre o nouă ordine politică a zilei, spre o altă înţelegere a faptului ce înseamnă cu adevărat modernizarea Moldovei, cum trebuie să fie adevăratul proiect de modernizare de data aceasta.

Să recunoaştem că neajunsul principal al guvernării noastre a fost lipsa de consecvenţă în soluţionarea practică a sarcinilor principale de dezvoltare. Această lipsă de consecvenţă sigur că avea şi cauzele sale obiective. Spre exemplu, argumentarea foarte timidă a statalităţii şi a ideii naţionale deseori era o consecinţă a faptului că noi nu vroiam să distrugem balanţa fragilă din societatea noastră. Da, noi am dat dovadă de grijă, iar chiar de prea multă grijă faţă de stabilitatea pe care o foloseam pentru soluţionarea sarcinilor practice, care stăteau în faţa ţării — de la gazificarea generală pînă la reforma Academiei de Ştiinţă, însă de multe ori noi obţineam stabilitatea în cauză pe cale birocratică. Iar aceasta genera protestul unora şi apatia altora, transformînd uneori partidul nostru nu într-un staff al iniţiativelor de transformare, ci într-un golf liniştit unde au năvălit conformiştii şi şmecherii fără de idei. Dintr-o parte părea că Partidul Comuniştilor luptă pentru careva interese proprii de partid şi nu se zbate pentru soluţionarea sarcinilor naţionale, care vizau interesele majorităţii ce-tăţenilor noştri. Ştiind că virusul periculos al destrămării este prezent în corpul nostru statal chiar din momentul obţinerii independenţei moldoveneşti, noi nu am abordat problema simbolicii de stat, împrumutată de la ţara vecină, nu ne-am decis să punem la referendum problema identităţii, nu am înaintat proiectul extrem de clar şi univoc al relaţiilor noastre cu Uniunea Europeană şi cu Rusia. În multe cazuri înţelegînd clar ce anume trebuie să facem, noi amînam soluţionarea problemelor de bază pentru mai tîrziu, le ţineam în mintea noastră, sperînd că le vom depăşi pe calea evoluţiei. Trebuie să recunoaştem că practica noastră cu destul de mult succes, realizările noastre reale, într-adevăr, au format în Republica Moldova un electorat de stat stabil, orientat spre modernizare şi independenţă. Însă 7 aprilie 2009 a demonstrat că aceste lucruri nu sînt suficiente. Electoratul nostru mai degrabă amintea nişte suporteri interesaţi, care urmăreau meciul de fotbal la televizor, însă nu pe eroii şi participanţii tuturor transformărilor.

Perioada de aflare în opoziţie ne-a învăţat multe lucruri. Şi în primul rînd ne-a învăţat lucrul principal — nu poate exista putere, nu poate exista modernizarea ţării, care nu se bazează pe susţinerea directă a societăţii. Şi noi am propus în aprilie anul trecut un manifest emoţionant al viitorului, în esenţă, o utopie pragmatică — “Proiectul Moldovenesc”. Sinceritatea acestuia chiar în abordarea problemelor care stau în faţa Moldovei a devenit un fel de doping ideologic, care a permis nu numai consolidarea adepţilor noştri, dar şi efectuarea unor marşuri sociale fără de precedent în istoria de douăzeci de ani a Moldovei. Şi eu cred că falsificarea obraznică şi revoltătoare a alegerilor parlamentare din 28 noiembrie ne-a lipsit definitiv de credinţa că noul regim este capabil să desfăşoare alegeri democratice, că este gata pentru o luptă cinstită între concurenţi şi totodată ne-a convins că instrumentul marşurilor sociale în condiţiile create este instrumentul democratic principal al afirmării ideii modernizării Republicii Moldova. Nu de sus în jos, nu din cabinetele funcţionarilor, nu din oficiile comisarilor europeni vin transformările adevărate, pe termen lung şi ireversibile. Nu, ele sînt create chiar de popor, singurul purtător al suveranităţii şi legitimităţii oricărei statalităţi.

Acest lucru este cu atît mai mult corect cînd vorbim despre modernizare, cînd vorbim despre schimbarea relaţiilor sociale, a însăşi structurii cristalice a sistemului nostru social-politic. Puterea singură şi-a luat în înarmare distrugerea Moldovei “pînă la temelii” şi o realizează în practică. Noi însă sîntem datori să construim o lume nouă deja astăzi şi nu “pe urmă” cînd nu va mai avea cine să construiască.

Noi trebuie să înţelegem că modernizarea este un plebiscit zilnic. Pentru noi — reprezentanţii opoziţiei — este un plebiscit în ce priveşte ideile şi scopurile modernizării clare pentru majoritatea absolută a societăţii noastre. Încotro ne îndreptăm? Spre ce tindem? Ce rezultate vom obţine? La aceste întrebări noi trebuie să răspundem zilnic, fără să aşteptăm alegerile următoare, fără să aşteptăm pînă cînd Alianţa jefuitoare va încerca să ne închidă gura. Noi, anume noi trebuie să transformăm fiecare zi în plebiscit de încredere faţă de actuala putere, faţă de capacităţile ei de a reprezenta poporul, pe care aceasta îl urăşte, însă de care se teme. Electoratul poate fi cumpărat, alegerile pot fi falsificate, însă zilnic puterea nu se confruntă cu electoratul, ci cu societatea moldovenească. Şi sarcina noastră constă în faptul ca această societate cu adevărat să se simtă popor, capabil să-şi vadă viitorul apropiat şi înde-părtat, să-şi conştientizeze interesele, să lupte pentru acestea şi să învingă în respectiva luptă.

Acesta este un accent principial nou în practica politică. Noi în condiţiile dure şi fără de compromis ale opoziţiei, sub presiune poliţistă, sub ţintirea represiunilor şi a promisiunii de interzicere a partidului nostru şi a simbolicii, am formulat cele mai importante idei pentru transformările fundamentale în domeniul dezvoltării sociale, a noilor stimulenţi economici, a priorităţilor politicii externe, direcţionate spre un nou conţinut al parteneriatului strategic cu Rusia şi în relaţiile cu UE. Toate aceste idei, unite în “Proiectul Moldovenesc” şi în programul nostru electoral “Moldova alege victoria” au fost susţinute la majoritatea adunărilor desfăşurate în localităţile ţării, în sute de colective de muncă din oraşele noastre, în zeci de organizaţii obşteşti. Da, actuala putere nu are un asemenea proiect care ar fi dispus de un nivel analog de legitimitate. Însă şi pentru noi o asemenea susţinere a planului de modernizare a Moldovei, a statalităţii sale, a economiei şi a sferei culturale sînt printre cele mai importante angajamentele pe care ni le-am asumat. Şi noi cu dumneavoastră vom fi adevăraţi fricoşi şi trădători dacă procentele furate la alegeri ne aduc la starea de pasivitate, ne impun să renunţăm la afirmarea categorică şi exigentă a acestor sarcini. Vacuumul de idei, pe care îl demonstrează puterea oligarhică şi coruptă, practica sa dăunătoare şi distructivă, căderea sa morală şi discreditarea în ochii a sute de mii de adepţi ai săi recenţi sînt semnalele cele mai veridice pentru începerea unei ofensive sociale largi.

Ideile noastre, într-adevăr, se construiesc pe consolidarea întregii societăţi, principiile noastre strategice noi de dezvoltare pe care le-am tirajat în masă în timpul campaniei electorale sînt realizabile numai în condiţiile adevăratelor libertăţi democratice. Şi de aceea, împreună cu toată societatea, fără divizare în ai noştri şi străini, în procomunişti şi anticomunişti, noi sîntem datori să transformăm aceste principii strategice în realitatea zilei de mîine.

Clasicii afirmau că nu există nimic mai puternic decît ideile a căror timp a venit. Însă noi cred că trebuie să ţinem cont că istoria nu-i iartă pe politicienii care, în virtutea celor mai neverosimile cauze, amînă traducerea respectivelor idei în practică. De aceea anume în acest an — anul aniversării jubileului de zece ani ai victoriei noastre — noi, Partidul Comuniştilor, trebuie în mod deosebit de profund să simţim responsabilitatea noastră în faţa acestei noi provocări istorice. Eu cred că noi sîntem capabili să demonstrăm şi vom demonstra că, contrar celor mai incredibile încercări, contrar celor mai distrugătoare scenarii, Republica Moldova, în cele din urmă, va ajunge la libertatea unei dezvoltări optimiste şi echitabile. Eu sînt convins că alte versiuni nu mai există.

Sursa: Ziarul “Comunistul” Nr. 7(756) din 4 martie 2011

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet