Stimaţi delegaţi ai Congresului al VII-lea, stimaţi oaspeţi şi stimaţi invitaţi!

Raportul politic pe care vi-l prezint din partea Comitetului Central este conţinutul şi analiza tuturor activităţilor partidului în ultimii patru ani. Din start trebuie să vă spun: sarcina de a elabora prezentul raport a fost deloc uşoară. În primul rînd, deoarece obiectul analizei nu a constituit biografia prognozabilă a unui partid politic solid şi credibil, ci însăşi istoria Moldovei, plină de dramatism, cu multe întorsături imprevizibile de situaţie şi evenimente. Densitatea fără precedent a evenimentelor, deseori tragice, prognozele optimiste neîmplinite şi înfăptuirea cu o precizie unui ceas a celor mai sumbre previziuni — toate acestea au trecut în ultimii patru ani cu viteza vîntului! Toate acestea necesită o analiză profundă şi exactă, decît o simplă relatare. Însă, cel mai probabil, acest raport n-ar fi fost realizat dacă în ultimii ani noi n-ar anticipa acţiunile noastre politice cu o meditare teoretică la fiecare etapă a experienţei trăite, dacă n-ar acţiona cu bună ştiinţă, fără a cădea pradă unor emoţii şi impresii instantanee sau unor estimări subiective.

Trebuie să reamintesc tuturor celor prezenţi că acest raport include o evaluare a două etape. Prima perioadă — anii 2008–2009, cînd Partidul comuniştilor se afla la guvernare şi a demonstrat eficienţa sa în depăşirea crizei economice, capacitatea de a realiza dezvoltarea sistemică pe toate direcţiile. A doua perioadă cuprinde cele trei ani în opoziţie. O perioadă, în care au avut loc mai multe campanii electorale — alegerile parlamentare şi cele locale, o perioadă, cînd nu numai Partidul comuniştilor, ci şi însăşi Republica Moldova a devenit obiectul răfuielilor politice.

Ne rămîne doar un singur lucru — într-o astfel de situaţie să fimi sinceri. Să nu ne scutim de responsabilitate prin circumstanţele că inamicul a fost mai puternic şi mai insidios. Odată ce ne-am numit partid politic, aceasta înseamnă că noi ne-am stabilit cu precizie şi bun simţ locul în acest duel şi intenţiile de a cuceri puterea politică, şi capacitatea noastră de a le realiza, chiar şi în cele mai dificile şi periculoase condiţii.

Pe de altă parte, nu trebuie să încercăm să facem pe deştepţii de pe urmă, nu trebuie să scheunăm şi să transformăm Congresul nostru într-o demonstrarea urmelor şi rănilor de luptă. Criteriul de eficacitate a activităţilor unui partid politic de opoziţie îl constituie doar autoritatea pe care acesta o are în societate, capacitatea şi dorinţa acestuia de a prelua la orice etapă puterea de stat.

Vă reamintesc: această vinegretă politică, numită “Alianţă pentru Euro”, considera că PCRM va prăbuşi şi se va desfiinţa deja la sfîrşitul anului 2009. Totuşi, gradul de încredere a societăţii în PCRM, măsurat fie chiar şi prin rezultatele fraudate ale campaniilor electorale şi sondajele sociologice — indică faptul că acest plan nu i-a reuşit. În pofida represiunilor, încercărilor de discreditare a liderilor structurilor de partid, intimidărilor şi dominării absolute a mass-media anticomuniste, în autoritatea sa de care se bucură în societate Partidul comuniştilor este la ziua de azi net superior faţă de partidele majorităţii de guvernare. Dar, pe de altă parte, în aceşti trei ani de zile noi n-am reuşit să realizăm planul de revenire la putere. Mai mult ca atît, nu este clar cum, mizînd doar pe popularitatea noastră la nivel naţional, să venim la putere în condiţiile de genocid politic şi de dictatură actuală. Lipsa unui răspuns concret la această întrebare desigur afectează nu numai conştiinţa şi activismul nostru politic, ci şi constituie obiectul unor critici din partea societăţii. Criticilor exprimate în mod deschis atît de susţinătorii noştri, cît şi de diferiţi adversari ai actualei guvernări. Astăzi la Congresul nostru trebuie să dăm un răspuns clar la această întrebare.

De aceea noi trebuie nu pur şi simplu să dăm darea de seamă, dar să examinăm şi o nouă strategie şi tactică de luptă politică, adică, să ne formulăm sarcinile, ce reiese din întreaga experienţă politică pe care PCRM a acumulat-o pe parcursul ultimilor patru ani, din spiritul Programului de partid pe care l-am adoptat patru ani în urmă, precum şi din noul context politic intern şi extern în care funcţionăm şi luptăm.

Ţinînd cont de cele expuse, permiteţi-mi să trec direct la raportul politic al Comitetului Central.

I. Martie 2008 — iulie 2009. Anii de succese şi dezamăgiri

Stimaţi tovarăşi!

După cum cunoaşteţi, cel de-al şaselea Congres al Partidului a avut loc într-un spirit destul de critic şi totodată creativ. Criticile noastre au fost, în mare parte, îndreptate spre dorinţa de a face guvernarea statului să fie mai dinamică, mai modernă şi mai eficientă, de a defini unele stimulente progresiste pentru creşterea economică şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Vă reamintesc că, Congresul al VI-lea a avut loc acum un an după alegerile locale pentru noi destul de nereuşite. Deja atunci, toţi experţii politici notorii îngropau, în mod deschis, Partidul comuniştilor, prezicîndu-i un maxim de 35–40 mandate în viitorul Parlament. Cei mai loiali din ei prognozau, în cel mai bun caz, crearea unei coaliţii de guvernămînt cu participarea comuniştilor. Şi ei aveau motive formale. Rating-ul partidului nostru a atins în acel moment un nivel extrem de scăzut, mai multe reforme anunţate de noi se mişcau încet, suscitînd de fiecare dată imbolduri şi ghionturi demonstrative. Reformele liberale revoluţionare propuse de noi, începînd cu introducerea cotei zero pe venit şi amnistierea fiscală, au fost supuse unor critici din partea societăţii, iar guvernul nu a putut să aducă careva contraargumente clare în răspuns la asemenea critici. La urma urmei, acestea nu au fost pur şi simplu reforme liberale, similare celor promovate de actuala guvernare, ci mai degrabă unele măsuri decisive care, prin obiectivele lor, au fost implementate în beneficiul majorităţii populaţiei. Amnistia fiscală contracara corupţia în organele de drept şi cele de control, iar cota zero pe venit a servit drept imbold pentru atragerea investiţiilor interne şi externe, fiind un instrument de crearea unui număr semnificativ de noi locuri de muncă.

Totodată, în partid exista şi un mare disconfort teoretic — între denumirea, “brandul”, şi politica realizată, care dificil se încadra în faimoasele şabloane politice. În acel context, s-a conturat o confuzie ideologică serioasă, chiar au apărut şi unele intenţii de a îndrepta PCRM în sfera de reformare de dreapta, transformîndu-l într-un partid naţional-conservator, sau partid de model “popular-socialist”. Pe de altă parte, şi-au făcut apariţia încercările de a indica locul PCRM într-o gamă de formaţiuni social-democrate.

Deja este clar tuturor că ambele direcţii ar fi fost greşite. Practica PCRM, deciziile politice, activităţile sale de dezvoltare socio-economică nu se încadrau în doctrinele naţional-patriotice, precum şi în bazele ideologice social-democratice. Noul tip de reforme promovate din 2001, esenţa cărora nu se referă la creşterea mecanică a costurilor şi prestaţiilor sociale, ci la investiţiile în sfera socială — începînd cu ocrotirea sănătăţii şi finisînd cu ştiinţă şi educaţie — fiind o noutate atît în practică, cît şi în teorie. De fapt am demonstrat că şi în condiţiile de insuficienţa extremă de mijloace bugetare, de economie destrămată şi deindustrializată, o politică activă de investiţii sociale recreează resursele umane şi cele profesionale, ridică gradul de echitate în societate, creează un mediu de stabilitate şi încredere în viitor. Şi acest lucru, care este un cuvînt nou în teoria economică şi politică, s-a dovedit a fi unul de succes. Dar acest cuvînt se bazează ferm pe înţelegerea marxistă a naturii dezvoltării sociale, pe principiile şi valorile comuniste, pe stimulentele şi motivaţiile umaniste, de care s-a ghidat partidul nostru.

Credeţi-mă, este nevoie de un mare curaj teoretic ca să admitem acest lucru şi să justificăm propria experienţă în contextul continuităţii ideologice comuniste. Trebuiau să fie clar separată înţelegerea contemporană a socialismului de acea imaginea de caricatură, ce s-a format în conştiinţa publică în ultimii douăzeci de ani. Şi noi am mers la un asemenea risc. Şi am anunţat un nou program de partid, în esenţă, un nou manifest al comuniştilor contemporani. Nu ne-am temut că vom fi porecliţi drept revizionişti provinciali ai marxismului. Pe noi nu ne-a oprit necesitatea de a regîndi lumea contemporană de pe poziţii noi. Nu ne-am temut să îmbinăm valorile comuniste şi democraţia, deja conştientizînd clar faptul că unul fără altul nu poate exista.

Care totuşi au fost efectele? Ce am realizat?

Vă reamintesc că reacţia majorităţii experţilor, intelectualilor şi teoreticienilor mişcării de stînga contemporane — din Europa occidentală, Rusia, din Republica Populară Chineză, a fost mai mult decît pozitivă. Pe de altă parte, nu mai puţin pozitivă a fost şi reacţia societăţii moldoveneşti. Însă, să nu uităm că după adoptarea noului Program al partidului, noi nu numai am schimbat cabinetul de miniştri, dar şi am adoptat un nou program al guvernului. Pentru prima dată parametrii de bază ale acestui program, inclusiv titlurile de capitole şi compartimente, se intersectau direct cu conţinutul programului PCRM. Pentru prima dată, am formulat o abordare practică a Guvernului pentru a gestiona toate procesele — cele economice, sociale, educaţionale şi culturale, care au fost adecvate valorilor şi orientărilor teoretice adoptate de Congresul al VI-lea al Partidului. Pentru prima dată, am făcut un pas decisiv de la guvernul apolitic, tehnocratic de manageri angajaţi spre un Guvern politic, deşi constînd în mai mare parte din oameni care au fost gata să se dedice plenar valorilor PCRM, însă implementau cu exactitate şi fidelitate politicile şi strategiile nucleului intelectual şi organizatoric al PCRM. Din nou, pentru prima dată majoritatea parlamentară comunistă a încetat să se simtă drept maşină colectivă de vot. Conducerea ţării: atît fracţiunea parlamentară, cît şi Guvernul şi Preşedintele au simţit nu numai ca o echipă, ci şi colegi adevăraţi, uniţi întru realizarea unui singur scop.

Toate acestea nu au putut să nu genereze un efect practic. După al şaselea Congres al PCRM a început să crească rating-ul şi popularitatea partidului nostru. Totodată, trebuie să reamintim că anume în acea perioadă economia Republicii Moldova a avut de suferit de pe marginea unor calamităţi naturale — inundaţii, precum şi crizei economice globale. Însă, anume în contextul crizei economice, economia ţării noastre a demonstrat o rezistenţă remarcabilă, inclusiv datorită reformelor liberale, care au contribuit la creşterea finanţelor în economie şi buget, aducînd investiţii, fortificînd astfel imunitatea Republicii Moldova faţă de efectele distructive la nivel global. Drept rezultat, la finele anului 2008, Moldova a intrat în topul celor cinci ţări cu cea mai mare stabilitate financiară în lume. Toate acestea ne-a permis, la încheierea mandatului nostru de guvernare, în pofida tuturor încercărilor, şi pentru prima dată în istoria recentă, să îndeplinim aproape toate angajamentele electorale asumate în perioada campaniei electorale din 2005.

Timp de 8 ani de guvernare produsul intern brut a crescut de 4,1 ori, s-au majorat de 5,9 ori veniturile în bugetul consolidat al statului, a crescut de 5,7 ori media salariului lunar în termeni de dolari, s-a majorat venitul mediu lunar disponibil pe 1 pers. de 5,8 ori. Investiţiile în capitalul fix s-au majorat de 7,7 ori. Volumul producţiei industriale a crescut în preţuri comparabile de ori 2,9, producţia agricolă — de 2 ori, volumul vînzărilor cu amănuntul a crescut de 3,8 ori. Cheltuielile din bugetul de stat pentru finanţarea programelor sociale au crescut mai mult de 9 ori, inclusiv la capitolul sănătate — de 6 ori, educaţie — de 6,2 ori. Pensia medie lunară pe ţară a crescut de 9,1 ori, fiind indexată cu 15–20 la sută de două ori pe an. Pe lîngă asigurarea creşterii dinamice a veniturilor populaţiei, noi, totodată, am ţinut sub control evoluţia preţurilor cu amănuntul şi a tarifelor pentru a evita inflaţia necontrolată, cea din urmă constituind în 2009 mai puţin de 1%.

Raportul datoriei externe la PIB a scăzut de la 60,5% la 12,9%. Rezervele valutare ale Băncii Naţionale au crescut de 5,4 ori. Toate acestea au influenţat mult calitatea vieţii populaţiei. Longevitatea medie a cetăţenilor Republicii Moldova a crescut de la 67,6 ani în 2001 la 69,4 ani în 2009, rata natalităţii depăşind rata de deces, a scăzut semnificativ rata şomajului, precum şi emigrarea din ţară.

Anume atunci, în toiul crizei, Republica Moldova a obţinut propuneri de investiţii unice. Din partea Republicii Populare Chineze pentru alocarea unui credit investiţional de 1 miliard de dolari. Din partea Federaţiei Ruse — cca 500 milioane dolari. Tot atunci au fost finalizate pregătirile către negocierile cu Uniunea Europeană pe marginea unui acord, ce prevedea liberalizarea regimului de vize, fără acele proiecte de legi dubioase de tip “antidiscriminare”. Tot atunci, în martie 2009, a avut loc o întîlnire Medvedev-Voronin-Smirnov, care a reprezentat un imbold serios în procesul de reglementare transnistreană.

Acest val de modernizare integrat al Congresului al şaselea în mod legitim s-a încheiat cu alegerile din 5 aprilie 2009, atunci cînd PCRM nu numai a obţinut 60 mandate, ci şi alegerile înşişi, de care au fost responsabilă guvernarea noastră, au fost recunoscute drept libere şi democratice de către organismele internaţionale.

Dar a venit ziua de 7 aprilie 2009. Această zi a devenit acea graniţă, după care a început o altă etapă de dezvoltare a ţării. Conţinutul acestei etape a fost prezis corect în raportul politic al Comitetului Central la Congresul al VI-lea. Multe persoane oameni atunci au perceput asemenea predicţie drept nălucă.

Ţin să vă reamintesc aceste cuvinte. Citez: “Moldova lor este o ţară sortită să fie mereu dezbinată. Le este frică de reintegrarea Patriei noastre, şi vor face absolut totul pentru a nu permite această reintegrare. În primul rînd, pentru că ei nu ştiu cum vor putea guverna o asemenea ţară, n-au nici o idee cum se poate de consolidat societatea, cum ea poate fi unită întru realizarea unor obiective ambiţioase şi de perspectivă. Moldova lor este veşnica provincie al statului vecin, un apendice folclor, un loc pentru «hrană», şi nu un tărîm pentru creativitate politică, socială, culturală. Moldova lor nu este o ţară, nu este un stat, nu o societate, ci un teritoriu fără de propria istorie şi propriul popor”.

Şi în continuare: “cu certitudinea cunoaştem ce fel de alternative politice generează adversarii noştri pentru ţara pe care o edificam în ultimii şapte ani. Reţetele lor socio-economice sînt simple — întoarcerea în anii 90. Idealurile lor rămîn neschimbate — lichidarea independenţei Republicii Moldova pentru a preveni reîntregirea ţării”.

Nu se poate de aşteptat de la posibila guvernare a actualilor opoziţionari careva alte scenarii, mai flexibile, să zicem, respectabile. Este absolut clar că de dat Moldova la cheremul lor ar însemna pierderea ţării noastre pentru totdeaună.

Şi toate aceste lucruri au devenit realitate în anul 2009, cu un şir de detalii sadiste, pe care nici nu le-am putut închipui atunci, chiar şi avînd o imaginaţie bogată. După alegerile repetate din 29 iulie 2009, cînd PCRM nu a reuşit să obţină o majoritate simplă în Parlament, după constituirea Alianţei pentru Integrare Europeană şi alegerea lui Mihai Ghimpu în funcţia de speaker, partidul nostru trece în opoziţie. S-a început o etapă absolut diferită a istoriei, de vremuri grele şi dezastru zilnic şi dureros, o adevărată distrugere a vieţii sociale, economice, culturale şi naţionale în Republica Moldova.

Chiar şi după trei ani de zile, mulţi oameni îşi pun o întrebare: cum s-a întîmplat aşa că PCRM nu mai este la putere? În acest sens, sînt foarte populare unele comentarii contradictorii: “precum, comuniştii au cedat puterea, avînd 60 de mandate, nu au vrut să împartă puterea şi să caute un compromis. Mai circulă şi vorbe precum comuniştii erau încrezuţi că vor obţine 80 de mandate la alegerile anticipate din 29 iulie, de aceea şi au refuzat să caute «votul de aur»”.

Tovarăşi! Cele susmenţionate sînt nişte probleme foarte serioase ca să le ignorăm. Bineînţeles, dacă se urmăreşte logica represiunilor, la baza cărora întotdeauna se află emoţii, fără niciun apel la legislaţie, atunci după 7 aprilie, toţi trebuiau să fie puşi “după gratii”. Însă, atunci trebuia să conştientizăm şi un lucru că atît partidul nostru, cît şi democraţia noastră ar fi fost discreditaţi în urma acestor acţiuni. Mai devreme sau mai tîrziu ele ar fi generat un nou val de proteste împotriva “dictaturii comuniste”, Republica s-ar pomeni într-o izolare internaţională şi în loc de realizarea planurilor făuritoare, ar fi fost să ne afundăm în luptele interne pentru supravieţuire cu un final imprevizibil. Toate celelalte comentarii în acest sens, comparaţiile cu Belarus, Azerbaidjan, Uzbekistan, etc. — sînt un diletantism.

Dacă să vorbim despre compromisuri, discuţii în acest sens au avut loc din primele ore ale evenimentelor din aprilie. Însă aici noi am dat greş. Noi am purtat discuţiile cu Urechean, Filat, la fel ca şi în timpul său cu Roşca, propuneam o coaliţie comună anticriză, diferite tipuri de posturi, garanţii. Noi nu ştiam atunci că avem de a face cu politicienii neindependenţi, neliberi, acţiunile cărora fiind bine controlate din exterior. Despre care vot de aur se poate de vorbit, cînd toţi membrii fracţiunilor oponenţilor noştri politici, membrilor familiilor acestora, se aflau sub supravegherea riguroasă din partea criminalităţii. Presa de atunci făcea ameninţări, în mod deschis, din partea unei organizaţii “Ciclon” precum va fi aplicată violenţa fizică dacă cineva va îndrăzni să acorde acel vot de aur comuniştilor. Liderii opoziţiei de atunci nu aveau, aparent, prea multe de ales. Sau un boicot al alegerilor preşedintelui — sau teroare împotriva lor şi membrilor familiilor lor. Ei evident nu aveau nici o îndoială în probabilitatea celei din urmă.

Şi astăzi putem afirma că sursa principală care a pus baza înfrîngerii PCRM nu constă în ignorarea acestor recomandări contradictorii ce se exclud reciproc, care sînt prezentate postfactum ca un panaceu evident. Sursa înfrîngerii noastre a fost mult mai adîncă, deşi ea s-a manifestat în cea mai dificilă trădare pentru soarta partidului nostru şi statalităţii noastre — trădarea din partea lui Marian Lupu. Da, astăzi noi ştim deja că această trădare a avut loc încă în 2007. Înţelegem ce s-ar fi întîmplat, în cazul în care un astfel de politician ca Lupu ar fi condus ţara. Cu toate acestea, anume această trădare în 2009, a dezbinat electoratul consolidat de stînga, a stîrnit confuzie şi haos în înţelegerea generală a evenimentelor tragice din 7 aprilie, a permis în mod artificial constituirea unei majorităţi anticomuniste şi antistatale, contrar voinţei alegătorilor.

Cît n-ar fi de mare tentaţia de a justifica această trădare prin caracteristicile individuale ale personalităţii lui Lupu, repet: trebuie să privim mult mai adînc. Aceasta a fost cea mai dureroasă trădare, însă deloc ultima în rîndurile PCRM în ultimii trei ani. Calea lui Lupu a fost urmată şi de Stepaniuc, Ţurcan, Guznac, Stratan, Dodon, Greceanîi şi alţii. A venit timpul să facem o generalizare a tuturor acestor trădări separate şi le dăm o apreciere consolidată. Să dăm aprecierea şi cauzelor adevărate a eşecului nostru în 2009, şi trădărilor politice care au afectat partidul în ultimii trei ani.

Stimaţi tovarăşi,

Desigur, toate aceste lovituri asupra reputaţiei partidului nostru continuă pînă în prezent. Ele continuă şi în formă de acaparări criminale de tip raider ale consiliilor raionale, aşa cum s-a întîmplat la Floreşti şi Anenii Noi. În formă de şantaj sălbatic împotriva consilierilor PCRM din consiliileraionale, cum este cazul în Donduşeni. Şi întotdeauna, în toate aceste cazuri, se găseşte un element slab, un următor transfug, care a cedat, a trădat, nerezistînd presiunilor. Şi practic întotdeauna se dovedeşte că acest tip de oameni cu morală slabă — sînt oameni bogaţi, antreprenori de succes, sînt persoane care nu sînt gata să-şi sacrifice succesul material în schimbul unei fermităţi morale şi principialităţii politice.

Doar două zile în urmă a avut loc un alt eveniment nefericit din această serie de trădări. Acest eveniment perfid s-a întîmplat fără careva premize evidente şi vizibile, aproape în mod conspirativ. Doar o săptămînă în urmă Vadim Mişin ridica mîna şi vota pentru proiectul acestui raport politic. Niciodată în ultimele luni de zile nici Oleg Babenco, nici Tatiana Botnariuc nu-şi declarau dezacordul lor principial cu cursul implementat, niciodată nu au venit în cadrul plenarelor Partidului, şedinţelor fracţiunii, cu unele critici, pretenţii vis-a-vis de activitatea echipei noastre de partid. Şi iată, generalul cu capul cărunt se alătură majorităţii de guvernare, cu aplauze din partea Alianţei de guvernămînt. Cred că mai devreme sau mai tîrziu vom afla despre motivele adevărate ce stau în spatele acestui pas ruşinos. Deşi, sincer vorbind, puţin probabil aceştia ar interesa pe cineva în serios. S-a făcut. Partidului i s-a dat lovitura! Acum, Mişin a fost lăsat singur cu conştiinţa lui. Rămîne el să îndure această ultimă încercare, căreia, în opinia mea, el nu o va fi capabil să reziste. Fiţi de acord, e o încercare teribilă! O soartă de neinvidiat!

II. Cauzele înfrîngerii PCRM

“Nu este atît de periculoasă înfrîngerea, cît frica de a admite această înfrîngere” — spunea o frază binecunoscută a lui Vladimir Lenin. Şi aici trebuie să fimi destul de sinceri în autoapreciere.

Totuşi, dacă de privit din alt punct de vedere, atunci este dificil de numit drept înfrîngere o situaţie în care nici un partid politic nu este în stare să obţină un rezultat nici pe departe asemănător rezultatelor PCRM obţinute la alegerile parlamentare, începînd cu prima sa participare în anul 1998. Şi aici accentul se pune pe rating, şi nu pe situaţia reală care denotă faptul că PCRM este în opoziţie. Şi acesta ne spune totul.

De aceea nouă zecimi din cauzele eşecurilor noastre trebuie să căutăm în noi înşine. Opt ani am fost partidul de guvernare. Şi n-avem pe cine să dăm vina, doar pe noi înşine, pentru ceea ce se întîmplă. Desigur, în 2009, au fost implicaţi unii factori internaţionali serioşi, care nu existau anterior. Ei au devenit o premisă extrem de serioasă de fortificarea semnificativă a oponenţilor noştri. Însă totul pe rînd. Şi să începem cu noi înşine.

Prima cauză. Cred că noi prea mult timp rezolvam sarcina constituirii unui guvern politic. Adică Guvernul, care să fie alcătuit nu din funcţionari harnici şi fără apartenenţă de partid, ci din oameni motivaţi din interiorul partidului în vederea atingerii rezultatelor şi efectelor manageriale concrete. Da, de la bun început noi n-am avut astfel de oameni, care ar îmbina şi pregătirea politică şi formarea profesională. Însă, este adevărat şi faptul că noi am întîrziat cu pregătirea unor asemenea cadre. Plus la aceasta, toţi opt ani căutam în mediul managerilor pregătiţi pe oameni pur şi simplu loiali fără a ne interesa profund de adevăratele lor viziuni, de trecutul lor. Noi deschideam larg uşile ministerelor unor specialişti energici şi atotcunoscători, fără a întreprinde încercări de a-i separa de la oportunişti tipici, fără scrupule. Ca rezultat, partidului nostru, care ducea lipsă mare de cadre binepregătite, promova grupuri mari de funcţionari care nu împărtăşeau principalele orientări morale şi politice ale PCRM. În afară de această, reprezentanţii puterii executive, manifestînd dependenţa ideologică evidentă şi dorinţa demonstrativă de a se asigura înainte de a lua vreo decizie, deseori se distanţau în mod deschis de partidul de guvernămînt.

În acelaşi timp, în multe cazuri aceste personaje îşi consolidau influenţa sa personală, inclusiv şi asupra procesului politic, asupra activului partidului. Amintiţi-vă, în ce poziţie ciudată nimereau comuniştii, secretarii comitetelor raionale, activiştii de partid, atunci cînd în timpul activităţilor de formare politică, esenţa proceselor ce aveau loc li era explicată de către reprezentanţii fără apartenenţa de partid de-al de Tarlev, Ţurcan şi Stratan. Totul a fost cu susul în jos. A început să se contureze o moralitate politică dualistă. Anume ea este sursa autoaprecierii politice inadecvate a unor viitoare “staruri politice” şi a tuturor trădărilor care au urmat. Chiar şi aderarea unor personaje — de tip Lupu, Dodon — la PCRM, erau însoţite de declaraţiile lor pripite despre dorinţa de a scăpa de “brandul depăşit” şi de indiferenţa absolută faţă de conţinutul actualizat al bagajului ideologic şi teoretic al PCRM. Nici unul dintre ei n-a încercat să pătrundă în esenţa viziunii noastră, să înţeleagă sensul politicilor noastre, în biografia noastră politică dramatică.

Anume noi sîntem acei care au contribuit aproape intenţionat la formarea cultului noţiunii de “guvern tehnocratic”. Adică, acesta cumva ne-ar “masca” de ochiul ţintit al occidentului anticomunist, ne-ar permite să ne angajăm mai uşor într-un dialog cu societatea, să unim oamenii cu viziuni diferite.

Însă, în cazul dat, care a fost totuşi rolul partidului? În ce consta puterea ei? Să frămînte noroiul în campaniile electorale şi să aducă la putere “persoane neutre şi echidistante din punct de vedere politic” în viitorul guvern? Să fie pur şi simplu o maşină de vot în Parlament? Şi să privească pasiv asupra formării unei noi aristocraţii?

Spre regret, această tendinţă nu a fost depăşită nici după anul 2008, cînd a fost demis guvernul anterior şi format un alt guvern pentru realizarea obiectivelor politice ale noului program al Partidului. Deşi deja atunci PCRM dispunea de rezervă de specialişti, membri ai Partidului comuniştilor, testaţi de timp şi cu experienţă în toate ramurile ale activităţii puterii executive. Aceşti specialişti astăzi formează nucleul fracţiunii noastre parlamentare. În urma căderii ipsosului tehnocratic, s-a dovedit că nu acesta a fost generatorul de idei, proiecte şi mişcări inovatoare în cadrul partidul nostru. Atenţionez precum toţi aceşti condrumeţi şi funcţionari cu cardurile de partid nu au fost în stare nici măcar cu o miime de grad să se manifeste acolo unde au plecat.

A doua cauză. După cel de-al VI-lea Congres Partidul nu şi-a adus principiile dezvoltării sale organizaţionale în conformitate cu noile obiective de program. PCRM a rămas un activ electoral pasiv al puterii, însă nu a reuşit să devină un partid al susţinerii publice deschise, activul partidului în centru şi în raioane transformîndu-se într-o organizaţie de “alegători” şi furnizori de literatură de agitaţie, organizatori de întîlniri cu candidaţii în deputaţi şi statişti convenabili pentru a umple săli. Acest activ, în pofida potenţialului său uman, moral şi profesional, nu a devenit parte la dialogul cu societatea civilă. Atunci cînd apărea un asemenea dialog, comunistul ordinar arăta în sus cu degetul, referindu-se la guvernarea, şi cam rar s-a simţit implicat în realizarea de politici.

Pe de altă parte, la fel se simţea şi acea parte a societăţii care a votat pentru comunişti, devenind purtători ai alegerii politice pasive, care avea loc o dată la patru ani. Activul apatic al partidului, pe de o parte, şi alegătorul pasiv, pe de altă parte, legaţi doar de faptul că sînt consumătorii literaturii noastre propagandiste şi a altor materiale — acesta este tabloul tipic al ultimilor ani de guvernare noastră. Teza noului program al PCRM privind control public asupra puterii aşa şi a rămas la acel moment cuvinte abstracte, lipsite de conţinut practic. Şi trebuie să admitem faptul că, necătînd la toate realizările noastre incontestabile, la mobilizarea noastră, noi l-am sterilizat şi birocratizat cel mai important canal de dialog cu oamenii, şi, prin urmare, aşa şi nu am reuşit să-l putem în aplicare.

Chiar dacă sună dur, dar este adevărat! — Noi l-am demotivat pe partid, pe comuniştii ordinari prin faptul că nu am auzit critica lor, vocea lor, nu-i implicam în procesul politic activ. La fel, l-am lipsit partidul şi de sprijinul sincer şi emotiv al alegătorilor. Deci, alegătorii au votat pentru noi, şi chiar făceau griji ca rezultatele PCRM să fie cît mai mari. Însă, această participare şi coparticipare a fost asemănătoare sentimentelor unui fan de sport, care vizionează meciul în faţa televizorului, şi deloc compasiunii celor care sînt dispuşi să ne ofere asistenţă imediată.

Mai mult ca atît, am creat o situaţie în care la nivel de raioane, promovam tot mai des la funcţiile semnificative, de respundere, pe listele electorale, nu pe tovarăşii noştri fideli, ci pe mici manageri locali, convenabili şi tăcuţi, care aveau o autoritate falsă. Ca rezultat, are loc o fuziune a aristocraţiei raionale de partid cu elita administrativ-gospodărească. Şi acest lucru constituie un pas serios care ar putea duce la discreditarea partidului. Se umflă listele membrilor organizaţiilor raionale de partid. An de an Comitetului Central se transmit rapoartele privind noi aderări la partid, deşi nimeni din secretarii comitetelor raionali nu duce auditul real al rîndurilor de partid, nimeni nu face încercări de a afla situaţia reală. În PCRM, la nivel mijlociu, în mai multe raioane s-a format o atmosferă de automulţumire, cînd nu se admite cu nici un chip gîndul că ar putea veni alte timpuri.

Anume această categorie de “manageri puternici” ne trădează, în special, după trecerea PCRM-ului în opoziţie.

Detaşarea părţii active a societăţii de implicarea permanentă în procesul decizional generează nu numai “hîrţuirea politică”, ci şi infantilism politic. Acest infantilism şi a adus la putere dictatura de dreapta în Moldova.

Totuşi, mai este încă o pricină a înfrîngerii noastre politice. Cea de-a treia cauză, şi anume cea externă. Este vorba de o schimbare dramatică în contextul internaţional.

Pe de o parte, anume către anii 2008–2009 s-a deschis o nouă pagină de parteneriat strategic cu Federaţia Rusă. Fundamentul acestui parteneriat a fost nu numai intensificarea relaţiilor bilaterale, ci şi cristalizarea a unei viziuni comune cum anume trebuie să fie Republica Moldova reintegrată — demilitarizată, neutră, cu garanţii serioase şi fundamentale pentru regiunea transnistreană. Amintiţi-vă ce tam-tam a sîrnit presa de dreapta despre aşa-zisele negocieri secrete între comuniştii din Moldova şi Moscova, precum că în curînd, spre deosebire de versiunea “Kosovo”, Moscova şi Chişinăul vor prezenta un exemplu opus — nu destrămarea, ci reintegrarea. Posibilitatea unei reintegrări a Moldovei a fost percepută ca o ameninţare pentru viitorul democratic al Republicii Moldova, ca o retragere definitivă a ţării sub patronajul partenerului rus.

Totodată, creştea numărul de problemelor pe dimensiunea occidentală, nu atît din punct de vedere a modernizării europene a Republici Moldova, ci mai degrabă prin prisma escaladării unui conflict diplomatic de sistem cu România. Poziţia revanşistă a Bucureştiului, refuzul acestuia de a recunoaşte frontiera şi semnarea acordului politic cu Republica Moldova, accentuînd în declaraţiile conducerii de vîrf al României idea unirii inevitabile a “celor două state române” au început să apare într-o formă deosebit de acută după anul 2007, cînd România a devenit membru al UE. Însă, problema constă nu doar în România. În multe state membre ale Uniunii Europene în acel moment, la putere au venit reprezentanţii partidelor de dreapta, şi pe alocuri de extremă dreaptă. Începutul crizei economice globale, precum a fost şi în anii 30, a coincis cu o intensificare bruscă a retoricii anticomuniste şi rusofobe, însoţită de o adevărată renaştere a ideologiilor de dreapta. Alegerile în Parlamentul European, care au avut loc la începutul verii 2009, au format o majoritate conservativă de dreapta, avînd o influenţă copleşitoare asupra politicii externe a UE. Din cei 736 de deputaţi europeni, doar 194 sînt reprezentanţi ai partidelor de stînga.

După cinci-şase săptămîni după alegerile din aprilie şi evoluţiile din Moldova, Parlamentul European a devenit un stat major pentru un atac coordonat împotriva Moldovei, pentru a discredita guvernarea comuniştilor, care au cîştigat atunci alegerile parlamentare şi erau în căutarea unui compromis politic intern. Ţin să vă reamintesc că anume atunci România, care a obţinut 33 de mandate în Parlamentul European, a devenit expertul principal al UE pentru Moldova, şi rămîne a fi pînă în prezent. Anume atunci s-a început izolarea politică externă şi discreditarea internaţională fără precedent a Partidului comuniştilor şi un şir de aplauze şi acordare de sprijin la adresa “devastatorilor” din 7 aprilie. Liderii partidelor din Republica Moldova de aripă dreaptă, aflîndu-se anterior într-o stare de confuz şi de teamă, brusc şi-au găsit patronii puternici şi o platformă morală şi instituţională sperioasă pentru contraofensivă. Ceea ce a fost, în cele din urmă, un factor important în schimbarea situaţiei politice interne din Moldova.

În curînd, în occident s-a format un anumit stat major unic şi ireconciliabil de “comunistofobie”, care percepea Partidul comuniştilor din Republica Moldova de pe poziţii comunismului de caricatură. Anume în această perioadă Statele Unite şi partenerii europeni conservatori de dreapta şi-au propus ca scop — să facă tot posibilul ca reglementarea transnistriană să nu aibă nici o şansă, ca în Moldova să nu apare o guvernare puternică, neutră şi de stîngă. De aici reiese şi indicaţia politică strictă din exterior privind crearea unei coaliţii de guvernare în Republica Moldova fără comunişti, de aici provine mandatul la orice acţiune şi metode, inclusiv falsificarea alegerilor, incendieri, provocări pentru a preveni revenirea la putere a comuniştilor. De aici reiese ignorarea şi susţinerea deschisă şi binecuvîntătoare din partea trimişilor europeni a cazurilor nenumărate de încălcare flagrantă a principiilor şi standardelor democratice de către Alianţa, neimplicarea lor în procesul de constituire în Moldova a dictaturii naţional-oligarhice.

Întru realizarea acestei sarcini au fost aplicate resurse enorme. Nu este vorba doar despre nenumăratele granturi şi credite, cu care Europa alimentează pe actuala guvernare din Moldova. Este vorba despre un sprijin politic direct. Uitaţi-vă, majoritatea mijloacelor de informare în masă, care actualmente sînt servile Alianţei de guvernare, sînt finanţate în mod deschis de guvernul român, începînd cu canalul Jurnal.tv, post de radio “Chişinău”, şi finisînd cu o jumătate de duzină de ziare şi portaluri de Internet. Toate acestea fără a lua în considerare acele mass-media “moldoveneşti” finanţate de aşa-numiţii investitori români privaţi. Ei toţi nu numai fac o propagandă activă în favoarea Alianţei de guvernare, ci şi cheamă la lichidarea Republicii Moldova, promovează o politică informaţională xenofobă, nazistă deschisă, glorifică criminalii nazişti şi marchează data de 22 iunie ca o mare sărbătoare.

Cu alte cuvinte, trebuie foarte bine să conştientizăm un lucru simplu. PCRM nu luptă cu cele trei partide de guvernămînt care de fapt n-au nici lideri adevăraţi, nici idei clare, nici capacitatea de a guverna, nici unitatea morală. Ştim cu toţii că dacă ar fi fost vorba doar de o asemenea luptă, ne-ar fi fost mult mai uşor să facem faţă acestei grupări de “luzeri politici”.

Nu! Partidul nostru, de unul singur, avînd la dispoziţie resurse materiale şi informaţionale limitate, mizînd pe patriotism şi entuziasm, pe parcursul acestor ani luptă cu intervenţia bine organizată împotriva Republicii Moldova. Şi acest lucru deja, se pare, îl înţeleg tot mai mulţi şi mai mulţi cetăţeni, care pe bună dreptate nu mai văd în această Europa un apărător veritabil al statului de drept şi al democraţiei. Doar sarcasm şi ironie se aude de la concetăţenii noştri atunci cînd oficialii europeni mai pronunţă încă un compliment fals în adresa aşa-numitor politici de succes promovate de Alianţa de guvernare. Scăderea bruscă a popularităţii ideii de integrare europeană şi este verdictul cetăţenilor noştri, dat nu numai acestor politici, ci şi patronilor lor europeni, care au contribuit la discreditarea şi profanarea opţiunii europene a Republicii Moldova.

Deja Europa însăşi aduce surprize oponenţilor noştri strategici — în cazul Greciei coloratura politică a căreia se mişcă tot mai mult spre stînga, în renaşterea de stînga în Franţa, Danemarca, Finlanda. Europa este nevoită să accepte formarea unui nou proiect integraţionist al popoarelor şi ţărilor — Uniunea Eurasiatică. Acest lucru înseamnă că se termină nu numai perioada neagră de dominaţie absolută a şoimilor europeni pe cerului european, ci şi fîşia neagră de izolare internaţională a partidului nostru. Acesta este un semnal clar că am rezistat acestui atac enorm asupra partidului nostru. Acest lucru înseamnă că, la cea mai extremală etapă a superiorităţii cuprinzătoare a oponenţilor noştri, noi am rezistat şi nu am cedat. Aceasta înseamnă că noi, fără panică şi tam-tam-uri, am menţinut suveranitatea politică a partidului nostru, nu am cedat sub o grindină de acuzaţii nefondate, critici nejustificate, insinuări diferite făcute la adresa noastră.

Faptul că în această opunere de rezistenţă temporară şi de conjunctură, comuniştii au rămas neînvinşi fiind cea mai mare organizaţie politică care se bucură de cea mai mare popularitate şi autoritate în societatea moldovenească — ceea ce denotă explicit puterea Partidului comuniştilor. Şi această putere se bazează nu numai pe moralitatea şi capacitatea noastră de a fi uniţi, organizaţi, ci şi pe abilitatea noastră de a scoate cu adevărat şi deschis la iveală propriile greşeli, de a le depăşi, şi a scoate învăţăminte din toate situaţiile dificile ale destinului nostru politic.

Sînt profund convins, şi de aceea cred, că numai un asemenea partid ar putea nu numai să opună rezistenţă actualului uragan, ca oricărui dezastru natural, de instincte internaţionale anticomuniste, dar şi să învingă acest regim de caricatură şi totodată criminal ce s-a instituit în ţara noastră în ultimii trei ani.

III. Natura politică şi evoluţia regimului instituit

Stimaţi tovarăşi!

În primul rînd, permiteţi-mi să vă reamintesc că, în perioada de raportare a luptei politice, am încercat să convingem pe noi înşine în oportunitatea unui compromis cu unul sau alt partid pentru a forma o altă majoritate politică. Am căutat un compromis cu Partidul Democrat (în decembrie 2009 — decembrie 2010), am încercat să găsim punctele de tangenţă între poziţiile politice cu Partidul Liberal Democrat (în octombrie 2011). În decembrie 2011, noi am ieşit cu propunerea de reformatare a puterii de stat, de schimbare a strategiei de guvernare a ţării în contextul identificării unei persoane potrivite pentru funcţia de şef al statului. Însă de fiecare dată — în zadar. Acest lucru nu este drept consecinţă a incapacităţii cronice a comuniştilor de a găsi un consens. Desigur că nu. Însă, este un rezultat al imposibilităţii de principiu de a ajunge la un compromis cu cei care şi-au propus ca scop lichidarea Republicii Moldova. Atrageţi atenţia: nici una din componentele Alianţei în ultimii trei ani, nici unul dintre liderii acesteia au s-au arătat disponibili sau n-au demonstrat nici un interes vis-à-vis de schimbarea cursului dezastruos, pe care-l urmăreşte actualmente ţara noastră. Nici unul dintre partidele Alianţei nu a încercat să se distanţeze cîtuşi de puţin de practicile criminale, pe care le observăm zilnic în toate sferele vieţii economice şi politice. Nici un semn de auto-critică, nici o îndoială în privinţa corectitudinii căii de dezvoltare, pe care ei au ales-o pentru Republica Moldova.

Acest lucru este deloc uşor şi foarte rău. Acest lucru face mult mai dificilă şi realizarea principalului nostru obiectiv politic — venirea la putere. În astfel de situaţie, mi se pare că mai bine să nu ne lăsăm prada iluziilor şi să nu dedicăm prea mult timp meditaţiilor teoretice la posibilele combinaţii inter-fracţioniste, la alianţe şi aranjamente neformale. Ar fi mai mult corect, dacă vom explica cetăţenilor ce reprezintă regimului actual de guvernare pentru Moldova, care este adevărata sa natură. Şi atunci, sînt convins, va fi mult mai uşor de identificat o modalitate să scăpăm cu desăvîrşire de această năucie deşi temporară, însă extrem de periculoasă în istoria modernă a ţării.

Cred că un portret colectiv al regimului poate fi descris prin trei caracteristici distinctive.

Prima, acesta este un regim de genocid social-economic al Moldovei. Caracteristică respectivă este deloc exagerată. Drept exemplu poate servi nedorinţa demonstrativă a guvernării să prezinte un oarecare program de acţiuni anticriză şi cele de răspuns la criză care se apropie.

Noi nu vom găsi în nici un program al guvernului nici o frază în acest sens. Doar o singură dorinţă să urmărească cu servilism indicaţiile FMI şi o isterie lacomă privind privatizarea ultimelor bunuri din proprietatea publică: — de la Telecom şi calea ferată la garajul parlamentar. Totul ce face guvernarea în domeniul economic, unul la unul ne aminteşte de schemele criminale ale anilor 90. Aici şi falimentarea întreprinderilor înainte de vînzare, împovărarea lor cu datorii şi vînzarea acestora la un preţ derizoriu. Îndepărtarea de la modelul investiţional de dezvoltare socială şi de stimulare a cererii eficiente, prăbuşirea sistemului de ocrotire a sănătăţii, de educaţi, şi protecţie socială. Au fost închise peste 300 de şcoli, spitale, majorarea salariilor a fost îngheţată. Dezintegrarea socială, creşterea bruscă a sărăciei şi depopularea ţării. Din cauza concedierilor în masă, inclusiv din motive politice, în termen de doi ani 104 mii de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Se înregistrează exodul în masă al populaţiei. Din nou rata mortalităţii depăşeşte rata natalităţii. Regimul în mod cinic a sortit pensionarii şi persoanele cu handicap dispariţiei totale, introducînd criteriile absurde de acordare de asistenţă socială persoanelor inapţi de muncă.

Demonstrînd incapacitatea profesională absolută guvernarea revine iarăşi la presiuni fiscale demult date uitării. În mod voluntar au fost lichidate toate avantajele regionale ale Republicii Moldova în sectorul fiscal, în sfera controlului economic, a fost restaurat răchetul nemilos din partea organelor de control.

S-a creat o situaţie dramatică în sectorul agricol. Anul trecut, pentru prima dată în istoria Moldovei s-a întîmplat un lucru tragic: importurile de produse alimentare au depăşit exporturile. Iar încă în 2009, fiind la guvernare, noi am majorat exporturile de produse alimentare cu 31,5%, menţinînd importul de aceste produse numai la nivelul de 18,5%. Sub conducerea Alianţei, Moldova îşi pierde capacitatea sa de autonomie alimentară. O asemenea ruşine pămîntul moldovenesc roditor şi oamenii săi harnici n-au cunoscut nici în secolului 19, nici în sec. 20!

Parazitarea conştientă a Alianţei şi a guvernului său numai pe împrumuturi şi granturi externe a condus la creşterea rapidă a datoriei externe şi diminuarea catastrofală a suveranităţii economice a ţării. În 2012, în Republica Moldova definitiv au cîştigat întîietate principiile criminale de clan ale monitorizării proceselor economice şi controlului asupra obiectivelor activităţii de afaceri. În ţară s-a creat un regim clasic de guvernare oligarhică — a unui grup mic de persoane care sînt unicii guvernanţi în ţară. În adevăratul sens al cuvîntului.

A doua, acest regim conduce în mod intenţionat Republica Moldova la faliment politic. Aici acţiunile regimului pe parcursul acestor trei ani sînt la fel de ferme şi inflexibile.

Fiind inspirat de mesajul de încurajare din partea Preşedintelui român Băsescu adresat “revoluţionarilor” din 7 aprilie şi patru milioane de “români”, aşa le-a numit pe toţi cetăţenii ţării, Alianţa chiar din primele zile de guvernare a păşit pe calea de renunţare la identitatea politică a statului moldovenesc şi identitatea naţională a moldovenilor. Farsa cu semnarea repetată a “Declaraţiei de independenţă”, care se presupune a fi arsă pe rugul pogromurilor din aprilie 2009, a devenit una crucială şi, în acelaşi timp, un punct de cotitură în deetatizarea progresivă a Republicii Moldova. Anume textul declaraţiei, în care se declară independenţa Republicii Moldova de Uniunea Sovietică şi de fapt se presupune unirea ei cu România, actualii arhitecţi politici ale Alianţei intenţionează să-l transforme în preambul noii Constituţii a ţării.

Rău famatul Decret privind data de 28 iunie, declarînd-o ziua “Ocupaţiei sovietice”, publicat de Alianţa în 2010, constituie încă un pas al regimului pentru a condamna faptul apariţiei statalităţii moldoveneşti. Deşi acest decret trădător a fost contestat cu succes de către deputaţii comunişti la Curtea Constituţională, spiritul acestuia a devenit un adevărat program politic al partidelor componente ale Alianţei de guvernare. Acesta a devenit un fundal, pe care a avut loc revenirea la predarea cursului istoria românilor în toate instituţiile de învăţămînt, şi ulterior s-a început o campanie, scopul căreia este discreditarea sistematică a simbolurilor istorice ale Moldovei. Tot pe acelaşi fundal Chişinăul şi străzile municipiului au devenit un poligon pentru marşurile şi procesiunile regulate ale neo-fasciştilor, unioniştilor, organizaţiilor naziste, susţinute şi încurajate în mod activ de către actuala guvernare.

Deja nu ne surprinde faptul că toate organele de drept din Republica Moldova, începînd cu Ministerul Apărării, Procuratura, Ministerul Afacerilor Interne şi finisînd cu Serviciul de Informaţii şi Securitate, se află sub controlul direct şi evident al serviciilor secrete române. La indicaţia şi cu participarea lor nemijlocită guvernarea luptă cu opoziţia parlamentară, se pregătesc operaţiuni speciale în vederea discreditării liderilor acesteia. În această ordine de idei se încadrează şi semnarea binecunoscutului Acord de asistenţă reciprocă între jandarmeria română şi carabinierii moldoveneşti în cazul organizării unor proteste în masă. După toate acestea — organizarea unei şedinţe comune a guvernelor României şi Republicii Moldova pe 3 martie 2012 — a fost doar o continuare firească a logicii unioniste a actualei guvernări din Moldova. Integrarea în România a substituit plenar integrarea europeană, devenind practic un program explicit al guvernării lor. Un şir de mass-media proguvernamentale deja au anunţat numărătoarea inversă pînă în anul 2018, atunci cînd trebuie să aibă loc cea de-a două unire a Basarabiei cu România.

În topul acestei politici se află renunţarea scandaloasă a şefului statului ales nelegitim la diasporele moldoveneşti şi la sprijinul cetăţenilor Republicii Moldova aflate peste hotare, şi recunoaşterea publică de către el a identităţii naţionale române a tuturor cetăţenilor Republicii Moldova.

Astăzi putem spune cu certitudine că în Republica Moldova în 2012 s-a instaurat un regim politic de guvernare din exterior, cu capitala la Bucureşti. Doar trebuie să remarcăm repetat faptul că o asemenea evoluţie deschisă nu a provocat nici o disonanţă în Alianţa de guvernămînt, nu a devenit drept motiv pentru contradicţii sistemice în cadrul acestuia. Deloc surprinşi sînt şi emisarii europeni de acest fascism nazist flagrant. Este din ce în ce mai clar că demnitarii moldoveneşti sub acoperirea de lozinci pseudoeuropene şi altă beteală încearcă să-şi ascundă, să-şi deghizeze misiunea de distrugere a ţării, pe care o îndeplinesc cu diligenţă şi coerenţă.

În al treilea rînd, acesta este un regim de profanare deliberată a democraţiei în Moldova. Cu alte cuvinte, aceasta este o adevărată dictatură.

Vă amintiţi, dragi prieteni, că întreaga perioada, fără excepţie, din septembrie 2009, după plecarea noastră de la guvernare, şi pînă în prezent, se caracterizează printr-un proces de uzurpare pas cu pas a puterii de stat şi refularea libertăţilor şi instituţiilor democratice.

Ne cunoaştem cu toţii care sînt principalele etape ale uzurpării. Începînd cu alegerea lui Ghimpu în funcţia de speaker al Parlamentului şi finisînd cu modificarea Legii cu privire la procedura de alegere a preşedintelui. De la încercările Alianţei să renunţe la Constituţia în aprilie 2010 la tergiversarea pînă la neînfinit a dizolvării Parlamentului. Începînd cu organizarea unui referendum constituţional (cu modificarea simultană a legii cu privire la organizarea referendumurilor) şi finisînd cu modificarea insidioasă a Codului electoral în ajunul alegerilor parlamentare. De la falsificarea rezultatelor alegerilor din noiembrie 2010, pînă la tergiversarea neconstituţională a alegerii şefului statului pentru o perioadă de mai mult de un an.

Un apogeu adevărat al uzurpării puterii de stat a fost refuzul sfidător al Alianţei de a se dizolvă Parlamentul în anul 2012, după cele patru încercări nereuşite de alegere a preşedintelui. Şi, bineînţeles, ulterioara alegere perfidă, care nu se încadrează în nici o normă legală, a şefului statului la 16 martie. Alegerea, contrară legislaţiei Republicii Moldova, cu aplicarea metodelor de teroare poliţienească demonstrativă, de mobilizare în ziua alegerilor a criminalilor şi membrilor organizaţiilor de extremă dreaptă, cu încercări de a intimida opoziţia şi o mare parte a cetăţenilor activi şi inteligenţi din societatea moldovenească.

Ceea ce s-a început imediat după farsa din 16 martie a fost de mai multe ori prognozat de partidul nostru. Represiunile împotriva opoziţiei, în loc de stabilitatea promisă. Restricţiile pentru libertatea de exprimare şi închiderea canalului televizat de opoziţie NIT. Proclamarea zilei tragice de 7 aprilie drept ziua libertăţii! Şi, în fine, adoptarea legii ruşinoase privind asigurarea egalităţii, în care pentru prima dată în practică legislativă, minorităţile sexuale sînt egalate cu minorităţile naţionale.

Aceasta este, stimaţi tovarăşi, fizionomia actualii guvernări şi a guvernanţilor. Ei nu caută compromisuri cu societatea moldovenească. Ei nu sînt în state să găsească puncte comune de interacţiune cu opoziţia parlamentară. Ei nu-şi construiesc planuri pentru viitor. Ei distrug prezentul şi elimină moştenirea trecutului. Eu sînt inadecvaţi şi foarte periculoşi. Unicul obstacol în calea lor spre dominaţie totală şi distrugere cuprinzătoare a ţării este Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Modernizarea în marşul. Lecţii de opoziţie şi noi obiective.

Tovarăşii delegaţi şi invitaţi!

Cred că, nu e nevoie să spun, că afîndu-se în opoziţie, Partidului Comuniştilor i s-a deschis respiraţia a doua. Pierderile în structurile superioare de partid nu a avut efect negativ ireversibil asupra gradului de autoritate a PCRM. S-a dovedit că, necătînd la toate circumstanţele negative inerente oricărui partid de guvernare, în opoziţie PCRM dă dovadă cu o stabilitate incredibilă. În pofida încercărilor permanente, organizate de guvernarea, de segmentare artificială a spectrului politic de stînga şi de centru-stînga, PCRM şi-a păstrat poziţia a unei forţe politice unice care simultan şi cu uşurinţă duce lupta pentru statalitate, democraţie şi echitate socială. În pofida tuturor prognosticurilor false, unitatea organizaţională şi ideologică a PCRM-ului s-a dovedit a fi mult mai puternică decît se presupunea anterior, şi “eliberarea de balastul de cadre”, care s-au alipit de partid, atunci cînd acesta era la guvernare, doar a fortificat raportul dintre partid şi societate, a scos orice suspiciune privind posibila degenerare a PCRM.

Experienţa de ultimii trei ani a demonstrat că PCRM a fost unicul partid politic în Republica Moldova în adevăratul sens al cuvîntului — cu liderii reali, credibili, cu o ideologie clară, cu o structură organizatorică eficientă, cu un potenţial uman foarte profesionist.

Efectul celei de-a doua respiraţie a PCRM se datorează probabil faptului că, şi în condiţiile de opoziţie partidul îşi continua activitatea îndreptată spre propria modernizare activă începută la Congresului al VI-lea al PCRM. Fără frică de comentarii răuvoitoare din exterior, am declarat deschis politică de curăţire (reabilitare) a partidului şi am început să analizăm minuţios propriile greşeli. În cele din urmă, în aprilie 2010, s-a început realizarea în practică a unui punct din programul PCRM “controlul asupra autorităţilor publice”. Acesta îşi găseşte reflectare în Manifestul “Proiectul moldovenesc” şi formarea structurilor de protest de acţiune directă în forma de marşuri de mobilizare socială. În cel mai scurt timp PCRM nu numai a valorificat toate formele şi metodele de lucru cu alegătorii, pierdute în timpul guvernării, ci şi a obţinut progrese vizibile în mobilizarea lor. Protestele paşnice care adună zeci de mii de susţinători ai comuniştilor, acestea fiind o realizare inimaginabilă încă cîţiva ani în urmă! Acum ele au devenit un lucru obişnuit în lupta noastră politică. Un lucru, pentru care sîntem deja criticaţi, deşi nu demult se exprima scepticismul dur în privinţa capacităţii comuniştilor de a organiza astfel de acţiuni în masă.

În 2011 — prima jumătate a anului 2012, această abordare şi-a căpătat o dezvoltare în formă de acţiuni de protest de proporţii fără precedent în istoria Moldovei de nesupunere în masă faţă de regim, cu stabilirea concomitentă a instituţiei de democraţie directă — Congresul Civic. Aceste zile de opunere de rezistenţă vor fi gravate pentru totdeauna în majuscule în istoria Republicii Moldova. Zeci de mii de protestatari, sute şi sute de localităţi, mii de declaraţii privind nesupunerea faţă de regim — toate acestea aveau loc pentru prima dată în Moldova. Toate acestea au avut loc pentru prima dată în acest secol. Şi aveau loc sub drapelele comuniste roşii.

În pofida faptului că, Congresul Civic încă nu a reuşit să obţină careva rezultate palpabile în lupta cu regimul, nu a reuşit să devină un nucleu de cristalizare a tuturor atitudini de protest şi concomitent de făurire, este deja clar că această premieră politică într-adevăr reprezintă un prolog al apariţiei unor noi instituţii, cu adevărat populare, ale societăţii civile. Totodată, merită de menţionat faptul că drept alternativă acestei apropieri veritabile a partidului nostru politic şi a societăţii ar putea fi doar politica de cîrdăşie cu regimul. Şi, fără îndoială, o astfel de opţiune ar fi condus doar la discreditarea PCRM, la retragerea lui de pe arena politică.

Doar o nouă practică, necunoscută anterior, de comunicare directă între partid şi societate, pe fundalul unei mişcări de rezistenţă naţională, de stimulare a instituţiilor democraţiei directe a condus la creşterea nivelului de încredere în PCRM, care la începutul anului 2012 este cu mult mai mare decît în vara anului 2011, în perioada alegerilor locale. Nemaivorbind şi de faptul că acum, după mai mult de două luni de la ziua neagră, 16 martie, sondajele sociologice denotă un nivel ridicat de sprijinul politic acordat partidului nostru. Rating-ul nostru de astăzi este cu mult mai mare decît cel al tuturor partidelor de guvernare per ansamblu. Şi acest lucru se întîmplă după trei ani de lupta în opoziţie! Un asemenea nivel de încredere înseamnă doar că societatea este în aşteptarea continuării ofensivei şi nu vede nici o altă forţă efectivă, capabilă să-i reprezinte interesele politice, sociale, economice fundamentale. De aceea, capitalul politic acumulat de noi în perioada protestelor de toamna-iarna, trebuie păstrat ca pe ochii din cap. Desigur, se atestă existenţa unei apatii în rîndurile oamenilor simpli, dezamăgirea, neîncrederea în capacitatea noastră de a face ceva. Însă să nu uităm că, dacă societatea şi este dezamăgită de PCRM, acest lucru nu se datorează radicalismului acţiunilor noastre, dar în exclusivitate inteligenţei acestora, caracterului lor pur democratic şi corectitudinii excesive.

Stimaţi tovarăşi!

Întotdeauna cunoşteam care a fost şi este avantajul nostru firesc în comparaţie cu celelalte organizaţii şi formaţiuni politice. Şi anume caracterul inovator de care dă dovadă Partidul comuniştilor în procesul de renovare şi modernizare a obiectivelor sale ideologice şi teoretice, nu numai în abilitatea de a-i oferi societăţii unele proiecte de dezvoltare bineargumentate. Avantajul nostru, dacă vreţi, unul istoric, ţine foarte mult de abordarea cea mai serioasă faţă de edificarea, dezvoltarea organizaţională şi ideologică a tuturor structurilor noastre politice. Aceasta este anume acea proză a muncii noastre practice, care nu poate să se înceteze nici pe o zi, din care nu vă puteţi sustrage, sau s-o amînaţi îndeplinirea ei. Anume acest lucru transformă mii de oameni cu carnetele de partid într-o organizaţie de proporţie orientată spre realizarea unor obiective concrete. Realizarea acestui principiu organizaţional de edificare a partidului a dovedit a fi fundamentul durabilităţii întregului nostru partid, ne-a ajutat să rezistăm tuturor încercărilor dure, să ne menţinem şi să consolidam arhitectura partidului nostru.

Cunoaştem foarte bine ce stă la baza acestui principiu, care este fundamentul arhitecturii partidului nostru. Este vorba de organizaţia primară de partid, acel colectiv de colegi, tovarăşi, care împărtăşesc aceleaşi valori, care implementează şi transpune în viaţa toate iniţiativele şi deciziile noastre. Este vorba de acei oameni care devin activul nostru pe parcursul campaniilor electorale. Anume ei sînt acei care asigură feedback-ul permanent între societatea şi întreaga noastră organizaţie politică. Noi le sîntem recunoscători şi aducem sincere mulţumiri pentru activitatea lor deloc uşoară şi care uneori este dificilă de apreciat la justa valoare.

Cu toate acestea, atunci cînd activitatea organizaţiei primare de partid se arată diferit, atunci cînd apar motive pentru astfel de complimente, anume atunci noi suferim cele mai mari pierderi politice şi umane.

Trebuie să acceptăm că în perioada aflării la putere noi serios am scăpat din vedere acest vector al activităţii politice. Pînă în prezent, noi nu am finisat restructurarea pe orizontală a partidului, nu am reuşit să creăm organizaţiile primare de partid la fiecare secţie de votare. Totodată, deseori operam cu statisticele de partid, în care erau incluse încă demult persoanele, care şi-au pierdut orice legătură cu PCRM, sau ieşite din componenţa acestuia. An de an aceste persoane, chiar şi unele organizaţii primare de partid per ansamblu treceau din raport în raport. Amintiţi-vă, conform rapoartelor prezentate, la Orhei, Telenesti, Rîşcani existau mari organizaţii raionale de partid. De fapt, unii tovarăşi inconştienţi se înşelau şi induceau în eroare Comitetul Central. Situaţia reală a început să se depisteze odată cu retragerea comuniştilor în opoziţie. Apoi au apărut persoanele care au părăsit în mod deschis rîndurile partidului nostru. La început am crezut că amploarea acestor pierderi este nesemnificativă. Plecau aproximativ cîte 15 persoane, pe alocuri cîte 20 de oameni pe comitetul raional. Parcă nu este nici un motiv de panica şi anxietate. Ne curăţim de carierişti şi oportunişti şi punctum! Dar atunci cînd am observat că gradul de mobilizare a organizaţiilor de partid în cadrul acţiunilor noastre, precum şi altor activităţi, este semnificativ mai mic decît cel scontat, am întreprins o măsură fără precedent — am început să efectuăm un audit total al reţelei noastre de organizaţii primare de partid, am efectuat o verificare a numărului de membri ai PCRM. Ca rezultat, tovarăşii, s-a depistat că am pierdut 5220 de comunişti. Şi astăzi, nu este clar anume cînd totuşi ne-am pierdut pe colegii noştri politici — atunci cînd eram la guvernare sau cînd am trecut în opoziţie. Proporţiile pierderilor organizatorice ne-au impus în unele cazuri să facem re-înregistrare a unor comitete raionale, aşa cum s-a întîmplat în Rîşcani şi Teleneşti.

A ieşit la iveală o altă situaţie deprimantă — dominarea organizaţiilor de partid cu un număr foarte mic de membri, adică pînă la 10 de persoane. Numărul total pe republica al unor astfel de organizaţii este 997 sau peste 60% din toate organizaţiile primare de partid. Dar asta nu e tot. O treime din toate organizaţiile de partid din ţară îl au un număr scăzut de membri, şi anume, în 405 organizaţii primare de partid numărul de membri este de pînă la cinci persoane. Oare trebuie să mai spun că, avînd de realizat o gamă largă de sarcini promiţătoare, de care organizaţiile primare de partid sîntresponsabile, nu putem aştepta unele rezultate de calitate. Spuneţi-mi vă rog, ce poate să facă o organizaţie primară de partid cu un număr atît de mic de membri? Pe un sat întreg? De la asemenea organizaţii primare se poate de aşteptat fie o faptă eroică colectivă în urma căreia organizaţia va avea de suferit, fie un eşec total. Ci mai degrabă o mimare, decît activitatea coerentă, semnificativă şi efectivă, a unei echipe politice, care trebuie să devină fiecare organizaţie primară de partid. Ce poate o organizaţie de partid din cinci comunişti? Din cinci comunişti, care în cel mai bun caz se referă doar la o secţie de votare, iar în cel mai rău caz la un sat întreg? De la asemenea organizaţie se poate de aşteptat fie o faptă eroică colectivă, după care această organizaţie va avea de suferit din cauza supraîncordării, fie un eşec total.

Cel mai mare număr de organizaţii primare mici de part funcţionează, cît de straniu n-ar fi, la Chişinău: sectorul Ciocana (83,7%), Рîşcani (61,9%), Buciucani (58,2%), în raioanele Nisporeni (93,5%), Teleneşti (83,9%), Călăraşi (87,8%), Ialoveni (81,6%), Rezina (79,5%), Orhei (78,1%), Ungheni (75,0%), etc. Nu vreau să dau careva aprecieri tuturor comitetelor raionale susmenţionate. Deoarece, precum cunoaştem, creşterea numărului unor organizaţii primare de partid este legată de extinderea structurizării pe orizontală, iar altele au o altă tendinţă inversă — spre reducere. Însă o asemenea stare de lucruri trebuie neapărat îmbunătăţită.

Mai ales, cel de-al II-lea Congres al PCRM ne-a ordonat să finalizăm structurarea pe orizontală, să creăm organizaţiile primare de partid la fiecare secţie de votare şi în toate localităţile din ţară. Fără îndoială, în această privinţă, trebuie să facem o revoluţie adevărată. Este clar că această cerinţă este de interes special pentru comitetele raionale de partid, dar nu în ultimul rînd acest lucru se aplică şi în cazul viitoarei componenţe a Comitetului Central. Cu toate acestea, trebuie să găsim noi forme de activitate ale organizaţiilor primare de partid, să le scoatem dintr-o stare crasă, dintr-o stare de mobilizare numai în timpul campaniilor electorale, pentru a le transforma în structuri permanente de lucru politic cu alegătorii.

Cum să facem acest lucru? Cum de transformat o organizaţie mică la număr într-o structură politică participativă, de autoritate, cu un număr de membri permanent în creştere?

În primul rînd ar trebui de schimbat modalitatea de lucru cu secretarii organizaţiilor primare de partid. Plenarele regionale constituie o formă prea inertă de interacţiune. Trebuie de elaborat nişte forme de organizare, care ar permite secretarilor organizaţiilor primare să crească în continuu în plan politic şi cel profesional. Noul Comitet Central trebuie să treacă la organizarea unor active raionale, zonale şi naţionale regulate cu secretarii OPP. Activele, la care să fie examinate problemele actuale ale ţării, partidului, chestiunile legate de perfecţionarea capacităţilor de lucru organizatoric şi de agitaţie, de activitate în organele publice locale, etc.

Şi noi avem această posibilitate. Dispunem de un potenţial uriaş. La ziua de azi, în partidul nostru funcţionează 1658 de organizaţii primare de partid şi organizaţiile ramurale de partid. Majoritatea organizaţiilor de partid sînt conduse de persoane cu experienţă, capabile să conducă oamenii, de liderii de partid. Aceasta este o mare putere. Şi noi toţi sîntem cointeresaţi ca activitatea lor participativă să contribuie la consolidarea partidului nostru.

Stimaţi tovarăşi!

În pofida tuturor statisticilor negative despre care am vorbit anterior, pe parcursul anilor aflării în opoziţie ne putem bucura şi de unele realizări semnificative. Realizări, care ne permit să privim cu optimism la perspectivele unor schimbări decisive a întregii activităţi organizatorice şi de partid. În ultimii patru ani, 5495 de persoane au devenit membri ai partidului nostru, aproape cu 300 de persoane mai mult decît numărul de persoane care au părăsit partidului nostru. Este important şi faptul ca 45% din cei membri noi sînt de vîrsta de 30 de ani.

Plus la aceasta, perioada aflării în opoziţie a arătat electoratului o imagine colectivă destul de nouă şi, posibil, unul neobişnuit, al PCRM. Statisticile noastre de partid au demonstrat că actualul Partid al comuniştilor constă în principiu din oameni tineri şi de vîrstă medie cu morală înaltă şi valori ideologice, cu un nivel ridicat de competitivitate profesională şi politică. Timp de trei ani de lupta în opoziţie a demonstrat o scădere dramatică a vîrstei medii în rîndurile membrilor PCRM. Astăzi, acesta constituie 37,5 ani. Componenţa naţională a partidului nostru fără careva ajustări administrative şi de ţintă este aproape identică cu structura etnică a populaţiei din ţara noastră. Actualmente, în PCRM sînt 66.7% de moldovenii, 16,6% ucraineni, 9,8% ruşi, 3% găgăuzi şi bulgari, alte etnii. Aduc aceste date statistice doar în scopul să infirm o dată în plus unele mituri precum din componenţa partidului nostru fac parte în exclusivitate pensionarii vorbitori de limba rusă. Nici vorbă! Sîntem într-adevăr un partid al întregii societăţii moldoveneşti polietnice, ce reflectă o largă ei varietate şi colorit.

Este important şi faptul că, confruntîndu-se de multiple probleme în edificarea organizaţională a partidului nostru, am reuşit să menţinem fundamentul partidului nostru, au reuşit să determinăm de sine stătător vulnerabilităţile noastre şi să ne reconstruim rapid activitatea de partid. În marş. Este important că în această activitate întregul partid a acţionat ca un singur organism, începînd cu comitetele raionale şi finisînd cu fracţiunea noastră parlamentară.

Activitatea fracţiunii noastre parlamentare, în opinia noastră, merită a fi apreciată. Acest lucru nu este o supraestimare. În pus, acestea sîntaprecieri din partea atît a oponenţilor noştri, cît şi a susţinătorilor noştri fideli. Activitatea fracţiunii dă dovadă de profesionalism, curaj civil şi voinţă politică pe care le au toţi deputaţii noştri. Fracţiunea PCRM întotdeauna promovează o poziţie echilibrată şi coerentă. Deputaţii noştri întotdeauna sînt activi şi constructivi pe marginea ordinilor de zi ale şedinţelor Parlamentului. În acelaşi timp, cred că cu toate virtuţile morale şi cele de expert ale colegilor noştri de fracţiune, ei trebuie să se implice, fără excepţie, în lucru de partid, să îndeplinească această sarcină pe deplin. Nu mai poate fi vorba în fracţiunea noastră de nici un fel de eliberare de la lucrul practic în partid. Cred că toţi sînt de acord cu această poziţie.

Merită de menţionat în mod special şi iniţiativele legislative ale deputaţilor din fracţiune. Pe parcursul perioadei aflării în opoziţie fracţiunea a pregătit peste 60 de iniţiative legislative ce ţin de o varietate largă de probleme socio-economice şi politico-civice ale societăţii. Binecunoscute sînt iniţiativele sociale, elaborate de deputaţii noştri din fracţiune, care, totuşi, nu au fost admise de majoritatea parlamentară.

Timp de trei ani am reuşit să formulăm şi să consolidăm noile principii de interacţiune orizontală ale Comitetului Central, fracţiunii parlamentare şi comitetelor raionale ale PCRM. Niciodată pînă acum nu au fost atît de frecventă practică şedinţelor comune ale secretarilor comitetelor raionale şi deputaţilor fracţiunii parlamentare, deputaţilor în Parlament şi consilierilor din consiliile raionale. A crescut semnificativ şi calitatea democraţiei noastre interne de partid. Acest lucru îşi găseşte reflectare în frecvenţa reuniunilor al organului nostru principal — Plenul Comitetului Central. Spre comparaţie: dacă în 8 ani de guvernare am organizat 25 de şedinţe plenare ale Comitetului Central, în timp ce în opoziţie, Plenul Comitetului Central a avut 31 de şedinţe şi încă 97 de şedinţe ale Executivului politic. Iar Partidul Democrat, de exemplu, din anul 2009, a organizat doar două Consilii Naţionali. Este clar cine pe cine trebuie să înveţe democraţia de partid.

Anii de lupta în opoziţie au fost şi o perioadă de îmbunătăţire semnificativă a interacţiunii Partidului Comuniştilor cu organizaţiile obşteşti de aripă stîngă. Este vorba inclusiv şi de Uniunea Veteranilor, Uniunea Ofiţerilor, şi Uniunea Femeilor. Toate aceste structuri s-au transformat din organismele loiale PCRM în adevăratele focare de rezistenţă populară. Acest lucru se manifesta cel mai evident în timpul organizării acţiunilor de protest, atunci cînd umăr la umăr au mărşăluit şi veteranii şi tineretul. Desigur, trebuie să adresez sincere mulţumiri şi Uniunii Tineretului Comunist. Anume ei — comsomoliştii noştri moldoveneşti — au fost nu numai avangarda rezistenţei noastre, ci şi obiectul represiunilor nemiloase şi urmăririlor penale. Anume ei, sub ameninţarea exmatriculărilor din universităţi şi colegii, aflîndu-se sub presiunea poliţienească permanentă, zi de zi, îşi demonstrau fidelitatea tradiţiilor revoluţionare ale partidului nostru şi capacitatea de a fi cea mai populară şi cea mai mare organizaţie de tineret din Moldova.

În această perioadă a crescut semnificativ şi potenţialul relaţiilor internaţionale ale Partidului Comuniştilor. Acest potenţial a căpătat un alt caracter mai sincer, mai solidar. Este suficient de spus că reprezentanţii Partidului nostru nu numai sînt incluşi în activitatea biroului Partidului Stîngii Europene, ci şi fac parte din conducerea de vîrf al acestei organizaţii pan-europene a comuniştilor (Grigore Petrenco). Tînărul nostru coleg, membru al CC PCRM — Alexandr Roşco a fost ales în acest an Preşedinte al întregii reţele europene a mişcării tineretului comunist. Toate acestea sînt nu doar o mare onoare pentru noi, ci şi drept dovadă a creşterii autorităţii internaţionale a partidului nostru.

Să intensificat raporturile de interacţiune dintre PCRM şi PCFR. Şi ţin să subliniez că niciodată pînă acum acest parteneriat nu a fost atît de intens şi productiv. Anume datorită eforturilor colegilor noştri din Partidul Comunist al Federaţiei Ruse Duma de stat a Federaţiei Ruse se implică în evaluarea evenimentelor din Moldova, anume comunişti din Rusia sînt acei care cu forţele proprii atenţionau mass-media ruse asupra luptei noastre politice. Şi PCFR, şi Partidul Comunist din Ucraina au sprijinit cel mai activ protestele noastre, mişcarea noastră de rezistenţă.

În acest context, se mai încadrează şi parteneriatul nostru cu Partidul Comunist din China. Prietenii chinezi au deschis anul trecut pentru comuniştii noştri o serie de cursuri de instruire pe termen lung de studiere a experienţei chineze în modernizarea socio-economică. Este semnificativ faptul că PCRM şi PCC au convenit asupra unui proiect de acord inter-partidist, care va deschide o nouă pagină în istoria parteneriatului nostru.

În mod aparte aş vrea să menţionez o altă colaborare foarte importantă de partid pe care o dezvoltăm foarte serios în ultimul timp. Vorbesc despre relaţiile speciale, frăţeşti, de compatrioţi, pe care le dezvoltăm cu Partidul Comunist Transnistrean. Astăzi aş dori să aduc mulţumiri speciale comuniştilor din Transnistria şi liderului lor Oleg Hordjan pentru receptivitatea, de care el personal şi tovarăşii lui dau dovadă, referitor la lupta noastră şi dezvoltarea relaţiilor noastre bilaterale.

Tovarăşi!

Dat fiind faptul că vorbim despre diferite forme de parteneriat şi cooperare politică, nu putem ignora sarcina vitală şi anume consolidarea tuturor forţelor de stînga în Republica Moldova. Spre regret, acest lucru sună optimist, pînă cînd nu începem să-i numim cine-s aceste forţe. În unele cazuri elesînt nişte structuri pitice, care îşi văd menirea să critice în mod scandalos şi vulgar Partidul Comuniştilor. Un alt mod de a se manifesta ei nu au găsit. În alte cazuri, acestea sînt nişte formaţiuni microscopice care şi-au făcut apariţia în forma unor grupări de transfugii din PCRM, care ascultător îndeplinesc voinţa patronilor lor din Alianţa de guvernare. În unele cazuri, cum ar fi de pildă Partidul Democrat, este vorba de respingerea totală de către acest partid a oricăror aluzii cît na-ar fi de mici la valorile şi politicile de stînga. Acesta este deja un partid de oligarhi şi unionişti. Cu toate acestea, Partidul comuniştilor, în opinia noastră, trebuie să fie deschis pentru cooperare şi de parteneriat cu toate formaţiunile, capabile să-şi depună eforturi în vederea demiterii actualei puteri, restabilirii democraţiei în Moldova, afirmării cursului nou pentru ţară, a unui curs de făurire şi echitate socială.

Stimaţi delegaţi,

Astăzi noi, comuniştii moldoveni, ca niciodată avem nevoie de o strategie concretă şi realistă pentru acţiunile noastre de perspectivă, de formularea a unei agende noi pentru PCRM. O astfel de agendă, care după adoptarea ei de către Congres, va deveni un plan concret pentru următorii ani.

Dumneavoastră, ca delegaţilor Congresului, li se propune o ordine de zi alcătuită din următoarele trei puncte.

Primul. Partidul comuniştilor, cum n-ar fi, este obligat să-şi desfăşoare ofensiva în două direcţii opuse.

Pe de o parte, intensificarea activităţii noastre parlamentare şi, pe de altă parte, noile principii de lucru şi interacţiunea cu Congresul Civic.

Deja timp de patru luni, boicotăm şedinţele plenare ale Parlamentului. Acest boicot nu numai că n-a afectat autoritatea şi credibilitatea noastră, nu numai nu afectează reputaţia noastră politică, dar dimpotrivă, ne-a permis în cele mai dificile vremuri, în cele mai dificile zile să fim alături de popor, pentru a lupta împreună în străzile oraşelor noastre.

Vă reamintesc că acest boicot a devenit drept răspuns sistemic şi elocvent la aceste crime politice pe care le-a comis regimul împotriva propriul său popor, împotriva democraţiei şi statalităţii, de la reprimarea de facto a Constituţiei şi atacul raider la Curtea Constituţionala, la represiunile şi lichidarea mass-media neloiale regimului.

La ziua de azi nu sînt şi nu pot fi argumente care ar schimba atitudinea noastră faţă de acest organ al puterii, fiind unul nelegitim, care a ieşit din albia propriilor sale atribuţii. Această apreciere va rămîne neschimbată. Indiferent de faptul dacă acest aşa-numitul preşedinte ales de acest aşa-numitul Parlament, a fost oficial recunoscut de Comunitatea internaţională. Slava Domnului, “opinia din exterior” nu este încă sursa suveranităţii în Republica Moldova. Acest drept aparţine exclusiv poporului moldovenesc.

Cei care gîndesc că fracţiunea Partidului comuniştilor va reveni în Parlament pentru a-şi demonstra loialitatea şi docilitatea, sau pentru a se preface că reprezintă o opoziţie constructivă, greşeşte serios. N-avem motive de dialog constructiv cu criminalii. Să fim constructivi faţă de Filat, Lupu, Ghimpu — înseamnă să fii corupt. De aceea, dacă ne vom întoarce în acest Parlament, acest lucru se va întîmpla nu pentru a recunoaşte legitimitatea acestuia, ci doar pentru a facilita desfiinţarea sa cît mai curîndă.

În acest caz, acţiunile noastre vor fi foarte serios diferite de perioada cînd noi am fost în căutarea vreunei forme de consens politic posibil, în căutarea motivelor de dialog, de identificare a unui compromis. În acest Parlament al violatorilor politici nu vom veni cu mîinile goale, ci cu un pachet de iniţiative care vizează măsuri de ieşire a Republicii Moldova din criza economică, din starea de degradare socială şi statală în general. Sînt convins că nimeni din cei care stau aici în sală, ar putea imagina că cel puţin una din aceste iniţiative vor fi acceptate de acea “turmă de bull terrieri”. Totuşi, ne este important că pe ultima suta de metri de existenţa acestui regim să demonstrăm societăţii moldoveneşti întreaga lor falsitate, nesinceritate şi diletantism.

Însă, acest pas dacă va fi făcut, ar fi absolut naiv şi lipsit de sens, dacă nu va şi susţinut prin consolidarea continuă a Congresului Civic, prin fortificarea ulterioară a democraţiei directe, a structurilor ei raionale şi celor primare. Deoarece toate iniţiativele noastre în cadrul Parlamentului pot să se bazeze numai pe sprijinul direct din partea societăţii, şi nu doar pe compasiune, dar pe presiunea demonstrativă asupra regimului. Presiunii în sensul literal asupra Parlamentului şi majorităţii sale aritmetice.

Acest obiectiv necesită o concentrare mentală serioasă, identificarea unor noi forme de interacţiune cu Congresul Civic. Sînt convins că Congresul Civic este capabil să fie nu doar organizatorul de rezistenţă şi de nesupunere faţă de regim, ci şi drept sursă de iniţiative, propuneri constructive şi creative privind ieşirea ţării din criză. Iniţiative nu pentru guvernare, ci pentru societate în ansamblu.

Al doilea. Partidul comuniştilor în mod explicit şi precis trebuie să informeze societatea, ce fel de modernizare ne propunem să facem odată cu revenirea la putere. Modul în care vor fi formulate aceste perspective în Programul PCRM constituie o precondiţie necesară, însă nu şi suficientă.

În Programul partidului este clar expus obiectivul de edificare a unui stat social. Acest lucru este corect. Dar astăzi trebuie să dezvoltăm în mod mai substanţial această idee, de exemplu, precum în mod substanţial şi clar au făcut colegii noştri din Grecia şi Franţa. Societatea moldovenească, de la baza ei economică pînă la calitatea instituţiilor ei democratice, se află într-o stare deplorabilă. Şi vor fi necesare unele metode radicale pentru restaurarea acesteia. În cele din urmă, trebuie să spunem cinstit ţării un lucru de principiu: da, ne propunem de fapt să construim o adevărată economie de piaţă, însă nu avem de gînd să construim şi o societate de piaţă! Nu ne propunem să edificăm o societate în care legile de piaţă se transpun la toate valorile şi categoriile sociale şi morale, cînd totul se vinde — începînd cu Patria şi finisînd cu cei apropiaţi, începînd cu cultură şi finisînd cu educaţie. Această societate nu mai poate fi vindecată deja cu măsuri de jumătate! Noi trebuie să spunem sincer actualei elite că vom veni cu un program de schimbări democratice şi sociale ambiţioase de anvergură.

Din propria experienţă şi exemplul negativ din ultimii ani, trebuie să facem această cale a fi una de magistrală. Sîntem obligaţi, de asemenea, ţinînd cont de bagajul negativ al celor trei ani de vremuri sumbre, să mergem la o transformare majoră al sistemului nostru democratic. Deja n-avem nici o îndoială că judecătorii, procurorii, reprezentanţii Consiliului Coordonator al Audiovizualului, un şir de conducători al celorlalte structuri trebuie să fie aleşi direct de cetăţeni. Anume aşa, sub presiunea unui control democratic organizat, societatea noastră va putea scăpa de corupţie şi samavolnicie.

Stimaţi tovarăşi,

În termeni generali, totul ceea ce a fost expus aici are o denumire sa specială. Şi se numeşte o asemenea construcţie — Socialismul democratic. Pentru că trebuie să încetăm de a ne ascunde după semitonuri şi termeni vagi. Trebuie să spunem exact întregului popor moldovenesc cum vom construi un asemenea socialism democratic. De altfel, de ce ne declarăm să sîntem un partid de sînga contemporan — Partidul comuniştilor? Şi acesta va trebui să devină principala preocupare a tuturor acţiunilor noastre, şi nu un proiect amînăt pînă la vremuri mai bune. Desigur, Comitetul Central nou-ales va trebui să mai lucreze şi să decidă în privinţa întregului complex de sarcini întru realizarea acestei iniţiative.

Al treilea punct. Este binecunoscută tuturor poziţia Partidului comuniştilor referitor la posibila aderare a Republicii Moldova la Uniunea vamală şi ulterior la Uniunea Eurasiatică. Sarcina deschiderii integraţioniste a Republicii Moldova, cuprinse în Programul partidului, iniţial ne orientează spre atitudinea optimistă faţă de oportunităţile de integrare în spaţiul post-sovietic. În cele din urmă, acest proces a căpătat caracteristici concrete. Şi vă reamintesc că Partidul comuniştilor primul în Republica Moldova a salutat iniţiativa creării Uniunii Eurasiatice.

Din punctul nostru de vedere, sarcinile de integrare eurasiatică pentru Moldova înseamnă mult mai mult decît doar restabilirea relaţiilor economice, sociale şi umanitare pe orizontală în spaţiul post-sovietic. Dacă vorbim despre uniune, despre înfiinţarea unei structuri supranaţionale, transnaţionale în care cu timpul vor apărea şi vor funcţiona organele plenipotenţiare a puterii executive şi legislative unionale, atunci, prin urmare, trebuie să vorbim şi despre constituirea de organizaţii politice de tip supranaţional: partidul unional, care va funcţiona după modelul aproximativ al partidelor pan-europene. Şi de ce nu noi, comuniştii, să fim primii care vom păşi pe această cale, pe calea spre instituţionalizarea unei forţe politice internaţionale unite. Şi folosindu-mă de ocazia că la Congres participă colegii noştri din partidele comuniste din Rusia şi Ucraina, aş dori să fac o sugestie precum cauza constituirii Uniunii Eurasiatice va merge mult mai repede în cazul în care se va baza nu numai pe voinţa funcţionarilor, ci în primul rînd, pe voinţa popoarelor noştri formulată din punct de vedere politic.

Sînt convins că a venit timpul pentru toate partidele de stînga şi comuniste din ţările CSI să-şi concerteze eforturile organizatorice, profesionale, intelectuale, mass-media în faţa unor noi provocări internaţionale, este timpul să dovedim din nou fidelitatea internaţionalismului nostru.

Stimaţi tovarăşi,

Aşa a fost partidul nostru pe parcursul perioadei de raportare. Astfel ne vedem perspectivele imediate ale luptei noastre politice.

De aici reiese acea amploare colosală a viitoarei noastre activităţi. Obţinerea victoriei politice la viitoarele alegeri parlamentare obligă partidul nostru deja de astăzi să se pregătească pentru realizarea obiectivelor propuse! De la restaurarea potenţialului economic pînă la realizarea programului “patruzeci de oraşe”, de la reanimarea sectorului agrar la restabilirea întregii infrastructuri sociale. În fine, avem şi o sarcina supra-importantă de reintegrare a ţării, de fortificare a statalităţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Avem, de asemenea, ca scop reconcilierea naţională, consolidarea şi coeziunea socială, pe baza de proiect naţional de dezvoltare. Un astfel de set de scopuri şi obiective le poate realiza doar o forţă politică puternică, modernă, luminată şi bine organizată. În Republica Moldova o altă forţă politică, decît Partidul comuniştilor, care ar fi acapabilă să facă faţă acestor obiective, să conducă ţara pe calea dezvoltării durabile, nu există. Şi această observaţie impune, cere de la partidul nostru, să ne ridicăm la o nouă înălţime a responsabilităţii politice şi corespunderii obiectivelor propuse.

N-am nici o îndoială că acest Congres al PCRM va constitui o etapă crucială pe calea spre atingerea obiectivelor nominalizate.

Trăiască Partidului Comuniştilor din Republica Moldova!
Trăiască poporul Republicii Moldova!

Sursa: www.pcrm.md

Declaraţii şi comunicate de presă

• Alocuţiunea Preşedintelui PCRM, Vladimir Voronin, la conferinţa “Partidul Comuniştilor şi modernizarea Moldovei. 10 ani de la Victorie”
  PCRM, 26 februarie 2011

• Alocuţiunea Preşedintelui PCRM, Vladimir VORONIN, la Plenara a XIX-a a Comitetului Central al PCRM
  PCRM, 11 septembrie 2010

• Rezoluţia activului PCRM: “Proiect Moldovenesc”
  PCRM, 28 martie 2010

• Congresul VI al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova
  PCRM, 15 martie 2008

• Strategia făuririi. Alocuţiunea Preşedintelui PCRM, Vladimir VORONIN, la întîlnirea festivă cu activul PCRM
  PCRM, 18 martie 2006

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet