Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | alegeri.md | avere.md
Deputata Ana Guţu despre istoria românilor, limba rusă şi alte probleme din educaţia nereformată a Republicii Moldova
|
|
În Republica Moldova sistemul educaţional a beneficiat de o discontinuitate crasă în materie de modernizare şi reformare. Perindarea la nesfârşit a miniştrilor educaţiei practic în toate guvernele au făcut ca acest domeniu să fie intr-o permanentă derivă, supus unor experienţe mai mult sau mai puţin reuşite, care experienţe, în funcţie de competenţele miniştrilor, au generat un oarecare progres. Zicem un “oarecare” progres fiindcă nu putem nega meritul profesorilor din licee şi universităţi în educarea unor generaţii de tineri talentaţi, ambiţioşi şi cetăţeneşte activi. Totuşi, nu e un secret pentru nimeni că sistemul educaţional din Republica Moldova trebuie supus unor reforme serioase, atât de ordin structural instituţional, cât şi de ordin conceptual. Aceste reforme depind, în primul rând, de voinţa politică a celor de la guvernare. Precizez: în interiorul unei coaliţii de guvernare există o majoritate de partid, prin urmare, voinţa politică a unei guvernări de coaliţie deseori se rezumă nu atât la consens, cât la voinţa politică a partidului majoritar din coaliţie, sau, prin extrapolare, la voinţa politică a liderului respectivului partid.
În ce punct al procesului de refornare a educaţiei din Republica Moldova suntem în prezent? Exact acolo unde eram în 1994, 2002, 2006, 2009 şi… 2012. Acest punct se numeşte Istoria românilor. Disciplina de predare în instituţiile de învăţământ preuniversitar a scos în stradă în 1994 tineri studenţi (care, între timp, s-au maturizat şi fac politică), a generat sloganuri de campanie pentru partidele politice (şi mai generează azi), a servit (neoficial) drept motiv de demitere a unui ministru, care s-a dovedit a fi, în primul rând, un mare intelectual, în afara viziunilor oscilante ale unui lider de partid.
Comunitatea istoricilor s-a pronunţat. Comisii speciale au votat. Oamenii de ştiinţă (cu exceptţia ideologilor de la curtea unor partide) au decis: istoria românilor şi punctum. Nu mai e loc pentru divagări de complezenţă pe placul “partenerului strategic” din est ce-şi ţine armata pe teritoriul Republicii Moldova, divagări alimentate şi de unii pretinşi istorici, care au făcut din românism o meserie. Prietenii ştiu de ce. Şi atunci? Căderea permanentizată în ridicol prin dorinţa de a evita orice cuvânt care ne aminteşte că suntem români (ce-i drept, o buna parte din noi fără memorie genetică, tot din lipsă de educaţie), ne face exclusivişti la capitolul identitar.
Am ajuns să ignorăm politici educaţionale de modernizare a sistemului în numele ascunderii după deget. Am ridicat minciuna şi fariseismul la rang de demnitate de stat. Ăştia suntem noi, mari geopoliticieni ai spaţiului est-european, produsul unei schizofrenii psiho-sociale, erijată pe post de “conducători”.
Istoria românilor trebuie să rămână disciplină de studiu în şcoli şi licee, inclusiv cele alolingve, pentru a educa cetăţenii acestui stat în spiritul adevărului istoric, restul părerilor sunt opinii oportuniste. În istorie va rămâne adevărul despre noi, mai puţin nume de politicieni epigoni, care de dragul funcţiei sunt gata să afirme lucruri diametral opuse esenţei firii.
Şi ce e cu limba rusă? Limba rusă e la ea acasă în Republica Moldova. Am mai scris la acest subiect atunci când am abordat problema limbii şi puterii în Republica Moldova. Vreau să atac subiectul statutului acestei limbi în programele şcolare. La ora actuală, limba rusă este disciplină obligatorie în şcolile româneşti din Republica Moldova. În condiţiile în care am făcut din integrarea europeană obiectiv strategic, de ce limba rusă este disciplină obligatorie în şcolile româneşti? Ea trebuie să aibă statut de limbă străină, studiată la alegere, aceasta fiind decisă de copii împreună cu părinţii lor.
Ştim că în 1999 a fost întreprinsă o tentativă de excludere a limbii ruse din programele şcolare ca disciplină obligatorie şi trecere a acesteia la discipline opţionale. A urmat intervenţia promptă a soţiei preşedintelui Republicii Moldova de atunci, dânsa rusoaică, desigur (tradiţie sovietică nomenclaturistă, rog pseudoapărătorii drepturilor omului să fie calmi şi să nu se agite aşa cum au făcut-o un an în urmă în jurul spuselor umilei mele persoane apropo de soţii de preşedinţi rusoaice şi copiii acestora fără identitate clară), iar în urma acestei intervenţii limba rusă şi-a reluat locul în palmaresul disciplinelor şcolare, de parcă nu am fi invadaţi mediatic de limba rusă, de parcă această limbă de ocupaţie ar mai avea nevoie de suport didactic obligator în instituţiile româneşti din Republica Moldova! Limba rusă trebuie să capete statut de disciplină opţională, la alegerea copiilor şi părinţilor, alături de alte limbi străine predate în şcolile şi liceele din republică.
Cât despre celelalte dureri de cap ale sistemului educaţional, le vom enumera pe rând. Prima problemă — lipsa cadrului legislativ adecvat. Din 2009 este elaborat noul proiect al Codului educaţiei. A obţinut toate avizele pozitive, inclusiv ale Băncii Mondiale şi FMI. De trei ani acest proiect de lege nu-şi poate croi drum spre cancelaria parlamentului. De ce? Răspuns simplu: foarte multe interese sunt afectate în textul acestui proiect de cod al educaţiei.
În rezultatul adoptării acestui cod, mulţi directori de şcoli, licee, şcoli profesionale, colegii îşi vor pierde fotoliile de manageri, deoarece proiectul prevede cumularea în aceste funcţii doar a două mandate consecutive. Pe de altă parte, descentralizarea procesului de alegere a managerilor şcolari nu convine forţelor politice locale aflate la putere, care de-a lungul anilor au făcut din mulţi directori de şcoli instrumente docile de manipulare ideologică în schimbul păstrării funcţiilor decizionale.
Noul proiect de cod al educaţiei prevede transformarea şcolilor profesionale şi colegiilor în licee, fapt care nu bucură deloc reţeaua instituţională respectivă, în urma desfiinţării căreia vor fi înlăturaţi mai mulţi oameni de la gestionarea ineficientă a banilor publici şi vor fi concediate mai multe persoane.
Codul prevede promovarea educaţiei inclusive, ceea ce înseamnă că toţi copiii cu varii dizabilităţi să fie integraţi în instituţii şcolare obişnuite şi nu în internate şi şcoli speciale, care nu fac decât să pregătească o armată de cetăţeni neadaptaţi, nepregătiţi pentru viaţa independentă, ei transformându-se ulterior în beneficiarii ajutoarelor sociale şi contribuind la ora actuală la intensificarea fenomenului parazitismului social. Cine nu doreşte? Armata de angajaţi ai acestor instituţii, care au spaţii, primesc bani din bugetul statului pentru utilităţi şi servicii.
Proiectul Codului educaţiei instituie principiul meritocraţiei instituţionale şi profesionale la toate nivelele educaţiei, ceea ce lipseşte cu desăvârşire în prezent. Nu exista un rating al instituţiilor preuniversitare şi universitare, şi acest lucru convine mai multor manageri, deoarece lipsa transparenţei este mama corupţiei şi hoţiei.
Proiectul Codului educaţiei instituie restructurarea sistemului de învăţământ superior, raliându-l la rigorile Bologna la care Republica Moldova este parte. În acest sens, cercetarea trebuie să revină în universităţi, situându-se mai aproape de procesul de predare-învăţare. Cele 17 instituţii de învăţământ superior din Republica Moldova trebuie să fie reduse numeric, nicio susţinere financiară din fonduri europene nu va veni într-un sistem supradimensionat şi ineficient. Instituţiile de învăţământ superior de stat, care au câte 1000 de studenţi, care nu au biblioteci, nici măcar sedii, trebuie transformate în facultăţii ale unor universităţi centrale (după cum este exemplul unui pretins institut de stat care a căpătat statut de instituţie publică pentru că actualul său rector, fost ministru al educaţiei în guvernul comunist, a contribuit silitor la introducerea istoriei integrate în şcolile din republică — sic!).
Numărul instituţiilor de învăţământ superior de stat preuniversitare şi universitare trebuie redus în sensul optimizării şi eficientizării procesului educaţional şi ştiinţific, în funcţie de structura demografică a populaţiei.
Şi iar se vor supăra pe mine minorităţile, dar trebuie să menţionez: în fruntea universităţii din Comrat şi Taraclia se află persoane fără grad ştiinţific, corpul profesoral este unul insuficient din punct de vedere al pregătirii ştiinţifice. Despre ce fel de calitate a studiilor universitare vorbim? Sau, întorcându-ne la limba rusă. Din mare străduinţă de a respecta drepturile minorităţii lingvistice rusofone (adică ruşii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii ş.a.) le-am asigurat învăţământ în limba rusă de la clasele primare până la universitate (inclusiv doctorat!). Şi unde s-a ajuns? Absolvenţii (mono)rusolingvi completează armata de şomeri, sau, în cele mai bune cazuri, ajung în întreprinderile private de familie, care nu se prea îngrijesc de respectarea limbii române şi ne intoxică cu servicii în limba rusă, cu angajaţi care nu sunt în stare să formuleze barem câteva fraze în limba oficială a statului Republica Moldova.
Este imperios necesară adoptarea de urgenţă a noului proiect de Cod al educaţiei.
Şi cum să existe voinţă politică, dacă unii academicieni cu statut de membru al guvernului au trudit din greu la defăimarea proiectul Codului educaţiei pe parcursul a trei ani de zile, blamând întreaga echipă de autori, apostrofându-i cu cele mai josnice calificative (de ce nu ar fi făcut-o dacă e simplu să faci comandă de nişte articole unor ziarişti de trei parale şi să-i plăteşti din banii statului). E strigător la cer acest licheism politic, ieri te prezinţi la 7 noiembrie la monumentul lui Lenin alături de liderul comuniştilor, căruia i-ai conferit în numele AŞM titlul Doctor Honoris Causa, iar azi devii liberal şi democrat până în măduva oaselor şi te baţi cu pumnul în piept că eşti mai european decât Barroso. Academia de Ştiinţe a Moldovei (de ce nu a Republicii Moldova? Parcă aceasta e denumirea corectă a statului, cealaltă parte a Moldovei e în România, corpul de academicieni ştiu o mai bine decât noi) este în prezent o structură supradimensionată, cu liceu şi universitate făcute pe banii statului în condiţiile unei crize demografice profunde. AŞM şi-a atribuit rolul de minister al cercetării, dar şi partea leului din banii publici alocaţi pentru ştiinţă.
Academia de Ştiinţe a Moldovei, cu circa 90 de academicieni (a se compara cu cele 40 de fotolii ale Academiei Franceze) ar trebui să fie o adevărată conştiinţă a societăţii. Institutele de cercetare trebuie să fie transferate în universităţi, iar câteva să rămână în calitate de simbol suprem al preocupărilor societale din Republica Moldova: Institutul de Istorie a românilor, Institutul de Limbă şi Literatură Română, Institutul Patrimoniului Cultural Românesc din Republica Moldova şi Institutul de studiere a crimelor comunismului. Ultimul nu a fost creat. Nu există voinţă politică. Nici academicienii nu se îmbulzesc să propună înfiinţarea unui atare institut. Mai ştii, mâine-poimâine academicianul cel fără de prihană va trebui iar să-şi agaţe floarea roşie în piept şi să meargă la monumentul lui Lenin. Fapt inimaginabil în istoria Academiei Franceze, de exemplu. Dar cred că nici nu putem îndrăzni să facem o comparaţie, ar fi enormă discrepanţa în materie de prestaţie şi mai ales de cinste şi onoare.
Proiectul de lege cu privire la Academia de Ştiinţe, pe care l-a depus fracţiunea Partidului Liberal încă în vara anului trecut, strânge praf în cancelaria parlamentului. Câţi ani vor mai trece până când aici, în Republica Moldova, fără prea multe expertize şi investigaţii, ne vom da seamă că o reformă nu înseamnă tărăgănare, ci asumare de responsabilitate în numele unor beneficii pe termen mediu şi lung pentru societate, şi nu a unor persoane concrete.
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova trebuie să fie reformată în baza modelelor europene şi mai ales în baza priorităţilor de cercetare şi dezvoltare inovaţională din Republica Moldova.
În concluzie, volumul de muncă reformatoare, ce cade pe umerii firavi ai ministerului educaţiei, depăşeşte cu mult infima voinţă politică de a reforma sistemul educaţiei din Republica Moldova, iar procesul de reformare riscă să se transforme într-o perpetuă reformatare a conducerii ministerului, adică într-un simulacru de ecuaţie, în care se tot schimbă locul termenilor, dar suma rezultatelor nici ca are de gând să se schimbe.
Ana Guţu, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, profesor universitar
Sursa: www.pl.md
