Născută în mare chinuri, văduvită de lideri, noua Coaliţie Pro-Europeană îşi începe astăzi prima săptămâna de activitate. Este, de fapt, prima săptămână de stabilitate politică din acest an dacă avem în vedere că toate au început de la vânătoarea cu bucluc din Pădurea Domnească. Să fie întrun ceas bun şi cu izbândă de data aceasta. În fond, aceeaşi, noua guvernare are şi diferenţe de cea veche.

Şi primul lucru care desparte sunt tocmai aceste cinci luni de criză guvernamentală acută. Cinci luni de frământări, pasiuni, poticneli, disperări, dezvăluiri, cugetări, cedări, înseninări, căderi şi înălţări politice. Adevărat exorcism politic petrecut în ochii dezolanţi al publicului autohton şi în privirile nedumerite ale partenerilor de dezvoltare europeni. Cel care savura în tăcere spectacolul sinistru al căderii în autodisoluţie a guvernării de la Chişinău era Kremlinul şi sponsorizata de dânsul coloană a cincea locală.

După interesul enorm cu care populaţia Republicii Moldova a urmărit pas cu pas şi cu sufletul la gură desfăşurarea dramatică a deznodământului de joi, 30 mai, din Parlament, ne putem da seama cât de mult a pătruns criza în mentalul general şi cât de mare a fost aşteptarea unei soluţionări pozitive a ei. Acum putem afirma în formă categorică şi fără chip de tăgadă, că lumea noastră a vrut continuarea reformelor, a vrut continuarea mersului pe drumul european, a vrut continuitate în transformările democratice asumate de partidele mandatate de alegători în 2009 şi 2010. Şi acest lucru foarte important face legătura dintre cele două Alianţe pentru Integrare Europeană şi noua Coaliţie Pro-Europeană. Realizarea continuităţii în atingerea obiectivelor propuse în politica internă şi cea externă este ceea ce leagă cele două Alianţe de succesoarea lor.

Să ne închipuim acum ce urma dacă joi, 30 mai, nu era formată Coaliţia şi criza avea să continue. Primul lucru care trebuia să se întâmple, era declaraţia partidelor fostei Alianţe că ele nu pot forma altă majoritate parlamentară în susţinerea unui nou guvern, ceea ce avea să însemne deschiderea drumului către alegerile parlamentare anticipate, situaţie dorită foarte mult de comunişti şi menită de Mihai Ghimpu. Procedura de declanşare a campaniei electorale şi de fixare a datei alegerilor este lungă, aşa că scrutinul putea să aibă loc undeva la sfârşitul anului. În condiţiile când guvernul a fost legat la mâni şi la picioare de Curtea Constitiţională şi redus la o simplă echipă de gardă, având competenţa să observe doar întâmplările din societate şi economie, fără a avea puterea să şi intervină, starea de haos avea să cuprindă statul pe toate palierele.

Haosul avea să fie agravat de încetarea susţinerii financiare venite de la partenerii de dezvoltare, încetarea asistenţei lor şi îndepărtarea pentru o perioadă imprevizibilă a proceselor de aderare. Consecinţele colaterale nu aveau să se lase mult aşteptate. Investiţiile programate şi cele proiectate aveau să se întrerupă, sau, în cel mai bun caz, amânate pentru vremuri mai clare. Astfel, în mod inevitabil, ne-am fi pomenit în faţa situaţiei trăite deja în 1999, când altă alianţă inberbă a nesocotit interesul naţional şi a provocat alegeri anticipate, punând cruce, cu doar două luni înainte de a se întâmpla, pe semnarea la Helsinki a documetelor de pre-aderare la Uniunea Europeană.

Pentru că putem presupune doar care ar fi fost consecinţele unor alegeri anticipate în 2013, să aducem în acest spaţiu o mică frântură din lunga şi trista poveste a celor întâmplate efectiv după evenimntul similar din 1999. Consecinţa cea mai gravă a fost de ordin geopolitic: nesocotinţa clasei politice a ţintuit Republica Moldova în zona de influenţă a fostului imperiu. Aflată în proiectul european alături de Estonia, Letonia şi Lituania, ea s-a pomenit îmbrâncită înapoi în lagărul asiatic alături de Turkmenistan, Tagikistan şi Uzbekistan. A doua consecinţă gravă a fost de ordin politic: populaţia dependentă sută la sută de stat a pierdut încrederea în guvernarea democratică tocmai când aceasta rezolvase problemele impuse de criza din 1998 şi a votat masiv pentru populismul minciunos al Partidului Comunist. A treea consecinţă a fost de ordin psihologic: marea majoritate a populaţiei care a susţinut prin participare activă transformările revoluţionare din anii 1988–1991 a văzut în revenirea la putere a comuniştilor sfărşitul unei mari speranţe, speranţă împletită din două mari dorinţe. Prima — de reunificare naţională şi a doua — de o viaţă liberă, mai avută şi mai asigurată. Revenirea în forţă a comuniştilor în 2001 a spulberat această speranţâ, a închis orizontul multor oameni. Reacţia lor firească a fost exodul, fuga a sute de mii de moldoveni, în exclusivitate, de pe acest meleag blestemat şi iubit în aceeaşi măsură.

Comuniştii s-au ţinut la putere aproape nouă ani şi au provocat un adevărat dezastru: au renunţat la reforme structurale, au anulat reforma teritorială, au acaparat sitemul financiar-bancar, au monopolizat economia pe principii de clan, au uzurpat pe verticală puterea în stat şi au concentrat-o în mâinile unui singur om, au construit şi consolidat statul mafiot, antipopular şi antiodemocratic. Rezultatele cele mai evidente ale acestei sinistre guvernări au fost sărăcia în masă cultivată cu sadism, îmbogăţirea ilicită a familiei dictatoriale şi a clanului aflat în serviciu şi crima ridicată la nivel de instrument de realizare a politicilor de stat, atât de grav şi pe larg aplicată în timpul evenimentelor din aprilie 2009.

Asta s-a întămplat, foarte pe scurt, după 1999. Cine s-ar fi gândit atunci, că Republica Moldova va deveni cea mai săracă ţară din Europa în timp ce restul ţărilor din această regiune se aflau în plină înflorire economică? Cine s-a gândit atunci că un moldovean din trei, în total circa un milion, vor pleca în străinătăţuri şi vor lăsa în urmă sate pustii, pământ bogat şi neîngrijit? Cine s-a gândit atunci că un politician necioplit şi netot, un rătardat din rândul nomenclaturii sovietice ca Voronin va ajunge mare mahăr în 2005 şi va ordona în 2009 să ucidă şi să tortureze tineri ca să pună mâna pe încă un mandat de guvernare? Puţini s-au gândit atunci, la 9 noiembrie 1999, ziua când a fost demis guvernul Sturza, la nişte urmări teribile pe care le poate avea un act politic atât de prost interpretat.

Rămâne se ne imaginăm doar ce lovitură ar fi primit cetăţenii Republicii Moldova dacă la 30 mai, evenimentele ar fi avut aceeaşi finalitate ca cele din 1999. Dubla ratare a vectorului european şi dubla revenire la putere a comuniştilor în urma unor alegeri anticipate asumate ar fi provocat şi mai multă deziluzie în politicieni şi mai mare dezgust faţă de politică. Disperarea ar fi cuprins din nou masele, în special tinerii, care îngroziţi de venirea de neabătut a comuniştilor la putere în toamnă, ar fi renunţat din nou la speranţa de a trăi în acest stat. În cele din urmă este bine, că ajunsă la limita răbdării, opinia publică a descoperit că interesul naţional nu a fost ignorat, iar politicenii au fost capabili să facă uz de compromisuri atât de mari, încât să merite şi admiraţia, după atâta amar de disgraţie.

Guvernarea Coaliţiei Pro-Europene este obligată să readucă nu numai speranţa construirii statului democratic de drept în Republica Moldova, ci să dezvolte programe care să-i readuca acasă pe cetăţenii plecaţi, redându-le încrederea şi celor rămaşi şi celor plecaţi, că Republica Moldova a păşit la 30 mai 2013 pe drumul fără de întoarcere al integrării în Uniunea Europeană. Această stare de spirit va trebui să fie întărita la toamnă, la summit-ul de la Vilnius şi apoi în primăvara anului 2014.

Oponeţii din răsărit ai acestei opţiuni suverane a noastre vor mai face tentative să ne dezbată de pe acest parcurs. Să nu ne facem iluzii. Va trebui să înfruntăm aceste provocări şi să nu ne abatem din drum. Va trebui să explicăm oamenilor noştri ce înseamnă Uniunea Europeană şi să combatem propaganda dinăuntru şi din afară făcută prin mass-media şi prin biserică împotriva acestui vector strategic. Cât priveşte morala care ar trebui să o scoatem din cele întâmplate joi, dar şi pe parcursul ultimilor cinci luni în politica noastră, trebuie să spunem următoartele: dacă ar exista un tribunal care să judece nepriceperea, nechibzuinţa, rea-credinţa ori rea-voinţa politicienilor şi dauna provocată cetăţenilor şi statului atunci când au luat decizii nechibzuite sau răuvoitoare, oare câţi dintre ei ar fi astăzi în libertate sau ar avea obrazul să se mai porăie prin vatra puterii? Este regretabil că nimeni, nicio instituţie a statului sau academică, nicio organizaţie a societăţii civile ori cetăţean interesat nu face asemenea evaluări, nu socot în aur, valută sau lei, dauna adusă visteriei statului şi buzunarelor cetăţenilor ca urmare a activităţii lor politice. Mulţi dintre ei se înghesiue şi astăzi, după sumedenie de erori politice, pe la tribune şi microfoane parlamentare cu pledoarii înfocate care îndeamnă la comiterea altor fapte, la fel de prăpăstioase, la săvârşirea altor greşeli, la fel de grave. Şi pentru că evaluări ale pierderilor materiale nu se fac, iar suferinţele, lacrimile nu au unitatea lor de măsură şi nu pot fi incluse în niciun raport de evaluare a activităţii politice, este bine ca cetăţenii să aibă o memorie foarte bună. Fiindcă doar întipărirea în memorie a numelui politicianului sau a partidului care comite fapte ori greşeli aducătoare de pierderi şi de suferinţe, poate ajuta cetăţeanul să oprească sau să evite dezastrul, renunţând ori încetând să-i mai voteze. Aşa că, stimaţi cetăţeni, nu uitaţi, vă rog, cine şi cum a procedat în Parlament în ziua de 30 mai 2013. Ţineţi-i în minte cel puţin până la următoarele alegeri.

Valeriu Saharneanu
fracţiunea Partidului Liberal Reformator

Sursa: reformapl.md

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet