În ultimele luni am asistat la o tensionare evidentă a situaţiei legate de reglementarea problemei transnistrene. Unii consideră că ne confruntăm cu nişte manevre strategice puse la cale de Federaţia Rusă în preajma Summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius, alţii sunt de părerea că Tiraspolul a speculat pur şi simplu criza politică de la Chişinău din primăvara anului curent, iar a treia categorie crede că ceea ce se întâmplă este o consecinţă directă a poziţiei şi comportamentului responsabililor de la Chişinău din ultimii ani. În continuare, voi face o retrospectivă a celor mai importante evenimente cu privire la reglementarea transnistreană ce au avut loc în timpul guvernării democrate.

Aşadar, în 2010 a fost reluat procesul de negocieri oficiale în formatul 5 plus 2 şi acest lucru, fără îndoială, este salutabil, deoarece problema transnistreană poate fi soluţionată doar pe calea unui dialog paşnic. Deşi meritul pentru reluarea negocierilor a aparţinut în mare parte OSCE, dar şi altor participanţi la procesul de negocieri, s-a încercat politizarea problemei, canalizarea meritului asupra unui lider şi a unei formaţiuni anume.

Evenimentele ulterioare ce ţin de soluţionarea problemei transnistrene au avut drept un singur scop — de a face PR unei singure persoane. În context, sunt relevante participările premierului de atunci a Moldovei, alături de fostul lider transnistrean Igor Smirnov la meciuri de fotbal, alături de noul lider transnistrean, Evgheni Şevciuk — la concerte şi la vizite pe muntele Athos. Aceste acţiuni populiste nu au influenţat însă pozitiv procesul de reglementare a diferendului transnistrean.

În ultimii ani, Moldova a făcut doar cedări Transnistriei, fără a obţine nimic în schimb. Aş vrea să amintesc de protocolul de tristă faimă semnat de Chişinău în cadrul negocierilor din aprilie 2012 de la Viena, în care Transnistria este recunoscută ca parte cu drepturi egale în dialogul cu autorităţile oficiale ale Republicii Moldova. A fost o mare cedare, care ar putea să ne coste în perspectivă. Au fost şi cedări mai mici, cum ar fi primirea lui Evgheni Şevciuk în reşedinţa de stat, unde sunt primiţi, de obicei, preşedinţii şi premierii altor state. Atunci am asistat la un act de umilinţă şi de ruşine naţională, când pentru a i se face pe plac lui Evgheni Şevciuk, de pe peretele instituţiei a fost scoasă stema de stat a Republicii Moldova.

Multe din pretinsele reuşite propagate intens de guvernare, în realitate, nu au dat nimic nou procesului de negocieri. Cu ce ne-am ales noi de pe urma demersului prin care liderilor transnistreni li s-a permis accesul liber în Europa? Cu nimic. Oficialii noştri nu au obţinut nici măcar acces liber în stânga Nistrului. Cu ce ne-am ales noi de când şi-au relansat activitatea grupurile mixte de lucru? A simţit cineva că au fost soluţionate careva probleme stringente? Nu. Cu ce ne-am ales de pe urma aceleiaşi mult vehiculate circulaţii a terenurilor prin Transnistria? Doar o acţiune de PR şi atât!

Chişinăul s-a poziţionat greşit în aceşti ani în raport cu Tiraspolul şi cu Federaţia Rusă. Astfel, nu s-a insistat pe retragerea trupelor ruse din Transnistria, pe schimbarea statutului misiunii de pacificare. Îndemnurile pe care oficialii moldoveni le făceau periodic în această privinţă erau anemice şi se vedea că abordarea este una formală. Nu s-a insistat pe schimbarea formatului actual de negocieri, pentru că este clar că se impune o altă abordare pentru a eficientiza acest proces. Nu s-a insistat pe recunoaşterea statutului Rusiei de stat parte în acest conflict, aşa cum prevede decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul grupului Ilaşcu. Chiar şi în cadrul recentelor audieri parlamentare în problema transnistreană, când liberalii au venit cu propunerile respective, guvernarea le-a ignorat, preferând să voteze cu comuniştii un document laş, fără niciun impact real.

Toate aceste cedări şi dovezi de impotenţă în soluţionarea problemei transnistrene au arătat slăbiciunea Chişinăului, iar Tiraspolul a speculat această slăbiciune. Ce am avut noi în schimb: posturi de control instalate neautorizat în zona de securitate de către transnistreni; stabilirea unei aşa-numite frontiere de stat a Transnistriei cu includerea unor localităţi aflate sub jurisdicţia Chişinăului (Varniţa); oameni aflaţi sub presiune permanentă (localnicii din Corjova), întemniţaţi (cazul poliţistului Ursu), omorâţi (cazul lui Vadim Pisari) etc.

Pentru soluţionarea problemei transnistrene sunt necesare nu doar voinţă politică şi clarviziune, ci şi mult curaj. Din păcate, actuala guvernare nu are nici curaj şi nicio strategie clară de soluţionare a conflictului transnistrean.

Departamentul Imagine şi Comunicare al PL
Sursa: www.pl.md

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet