La 5 decembrie 2013 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a examinat sesizarea cu numărul 8b din 26 martie 2013 şi suplimentul la această sesizare cu numărul 271 din 15 octombrie 2013.

Prin această sesizare, deputatul liberal reformator Ana Guţu, lingvist, doctor în filologie romanică, a solicitat Înaltei Curţi interpretarea art.13 din Constituţia Republicii Moldova în sensul constituţionalizării Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, prin ridicarea acesteia la rang de normă constituţională, decretând astfel primordialitatea denumirii corecte a limbii oficiale din Republica Moldova, aşa cum figureză ea în Declaraţie, Limba Română.

“Solicit Înaltei Curţi să se pronunţe definitv asupra denumirii corecte a limbii vorbite pe teritoriul RM, ţinându-se cont de textul Declaraţiei de Independenţă, care face referinţă la «limba română» şi nu la limba moldovenească, de opiniile ştiinţifice exprimate în plan internaţional şi naţional românesc.

Solicit, de asemenea, constituţionalizarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, adică ridicarea acestui document politic fondator al statulul Republica Moldova la rang de normă constituţională prin declararea acesteia drept corp comun cu textul Constituţiei, deoatece Declaraţia de Independenţă a RM este documentul politic, ce primează ca timp şi importanţă asupra documentului juridic — Constituţia RM, care decurge din Declaraţia de Independenţă.

Astfel, prin aceasta se va recunoaşte, inclusiv din punct de vedere juridic, denumirea corectă a limbii oficiale din RM — limba română. Excelenţele voastre, distinşi judecători ai Curţii Constituţionale, Vă rugăm să faceţi lumină din punct de vedere juridic pentru adevărul ştiinţific, şi anume, că limba română e denumirea corectă a limbii vorbite în Republica Moldova, răspunzând astfel năzuinţelor seculare ale generaţiilor de intelectuali din spaţiul istoric-civilizator românesc.

Dumneavoastră sunteţi români şi veţi face dreptate limbii române din Republica Moldova!” a declarat Ana Guţu în cadrul audierilor de la Curte.

În cadrul examinării sesizării, Curtea Constituţională a decis că textul din declaraţia de independenţă prevalează textului din Constituţie. Astfel, limba română este limba de stat a R. Moldova, deoarece acesta este termenul precizat în Declaraţia de Independenţă a ţării.

Discursul deputatului liberal reformator Ana Guţu în cadrul şedinţei Curţii Consituţionale din 5 decembrie 2013: “Pledoarie pentru Limba Română”

Distinşi judecători ai Curţii Constituţionale a RM,

Sesizarea înaintată spre examinare vizează interpretarea articolului 13 din Constituţia RM, care stipulează că “limba de stat a RM este limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine”. Solicit opinia înaltei Curţi referitor la posibilitatea echivalării, inclusiv prin substituire a acestei sintagme în documentele legislative, normative, acte naţionale şi internaţionale, cu sintagma “limba română”, unica valabilă din punct de vedere ştiinţific, fapt asupra căruia s-au expus savanţi lingvişti atât din spaţiul românesc, cât şi din spaţiul internaţional, inclusiv slav.

Sintagma “limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” are o explicaţie politică şi poate fi motivată din punct de vedere istoric. Odată cu ocupaţia sovietică din 1940 şi mai cu seamă cea din 1944, regimul totalitar-comunist a continuat opera de deznaţionalizare a românilor dintre Prut şi Nistru prin instituirea unei noi identităţi, distincte de cea românească, şi anume, a identităţii moldoveneşti. Speculând cu trecutul ocupaţiei imperiale ruseşti din secolul XIX, imperialiştii sovietici au impus peste noapte grafia chirilică, improprie limbii române, limbă de origine latină, alături de limba franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană, franco-provansală din familia limbilor romanice.

Astfel, ideologii sovietici au contat pe faptul, că instituind o limbă cu o denumire diferită, ambalată într-un alfabet altul decât cel latin, mai precis alfabetul chirilic, vor reuşi să izgonească din memoria colectivă totul ce este legat de românismul identităţii noastre naţionale, istorice şi lingvistice. În mare parte ei au reuşit, deoarece timp de 50 de ani generaţii întregi au fost educate prin epurare identitară feroce, prin instituirea diferenţelor artificiale între limba română şi aşa zisa “limbă moldovenească”, ce a funcţionat în baza alfabetului chirilic. În virtutea obişnuinţei, sintagma “limba moldovenească” a intrat în subconştinetul mentalului colectiv, asigurată fiindu-i o durată semnificativă în timp.

La 31 august 1989 în urma protestelor în masă a cetăţenilor s-a reuşit revenirea la “grafia latină”, legendar devenind sloganul “limbă, alfabet latin”. Miza a fost pusă atunci pe antinomia dintre sintagma “limba moldovenească, funcţionând în baza alfabetului latin” şi sintagma “limba moldovenească, funcţionîând în baza alfabetului chirilic”.

Pe lângă explicaţia din punct de vedere istoric pe un termen mediu, recunoaştem că sintagma “limba moldovenească” are o motivaţie istorică ce descinde din Evul Mediu, deoarece face referinţă la Moldova medievală, când pământurile româneşti erau răzleţite, exact ca şi în celelalte teritorii ale viitoarelor state naţionale europene.

Totodată, e de menţionat că procesul de constituire a statelor naţionale, care a avut la bază criteriile teritotial, lingvistic şi cel religios, a început în Europa în sec.XVI şi a luat sfârşit către finele secolului XIX. Până atunci, limbile naţionale au parcurs toate fără excepţie acelaşi drum: de la traducerea din ebraică, greacă şi latină a textelor sfinte spre limbile naţionale europene — până la răspândirea populară a acestor texte, din care au şi răsărit limbile naţionale în varianta lor normativă: mijlocul sec.XVI — în Germania biblia lui Martin Luter, în Franţa Biblia lui Olivetan, în Marea Britanie Biblia lui Tyndale, iar în Ţara Românească — cele 11 cărţi bisericeşti ale diaconului Coresi (tipărite între anii 1559 — 1581). Cărţile bisericeşti ale lui Coresi au cunoscut o largă răspândire şi popularitate, iar standardul fonetic şi gramatical, utilizat în cărţile sfintelor scripturi ale lui Coresi este cel muntenesc, care e recunoscut de savanţi ca fiind mai simplu din punct de vedere fonetic şi gramatical decât cel moldovenesc, fapt demonstart şi prin faimoasa rugăciune “Tatăl nostru”. Astfel, noi spunem “În numele Tatălui, Fiului şi al Sfântului Duh”, iar dacă ar fi să urmăm graiul moldovenesc am spune: “În numele lui Tata, lui Fecioru-său şi a lui Sfântul Duh”.

E adevărat, că unii cărturari din Moldova medievală, precum Grigore Ureche, discipolii săi Ion Neculce şi Miron Costin, au utilizat sintagma “limba moldovenească”, Ureche nerespectând tradiţia textelor scrise, ci mai mult bazându-se pe intuţia sa. Însă, e cazul să menţionăm că în textul biblic românesc niciodată nu au fost depistate particularisme ale graiului moldovenesc. În epoca medievală în tot arealul geto-dacic a existat o singură limbă literară bisericească. Aceasta i-a asigurat limbii române un caracter unitar de excepţie, deoarece limba română nu este atomizată în dialecte, precum limba germană sau italiană, de exemplu. În 1688 apare Biblia lui Şerban Cantacusino, iar un secol mai târziu apare prima gramatică a limbii daco-romanice sau valahice. Or, gramaticalizarea unei limbi asigură supravieţuirea acesteia în timp şi spaţiu. Apar primele manuale de fonetică, în 1828, apare prima “Gramatică românească” a lui Ion Heliade Rădulescu, în ea sunt reduse grafemele de la 43 la 30 aşa cum sunt ele în prezent, sunt stabilite mai multe principii şi reguli lexicale şi gramaticale.

În acelaşi timp, în sec.XIX în spaţiul dintre Prut şi Nistru, Basarbia, ocupată de imperiul ţarist rus, are loc deznaţionalizarea prin ţinerea în stare de analfabetism a circa 90 procente din populaţie, prin rusificarea forţată în biserici şi instituţii de învăţământ. În 1860 la Tipografia Eparhială din Chişţinău apare Biblia în “limba moldovenească”. Imperiul ţarist, temându-se de reunificarea Basarabiei cu restul ţării Româneşti, promova utilizarea sintagmei “limba moldovenească”, devenită politonim, iar populaţia româneacsă a Basarabiei, rezista dârz acestei nelegiuiri. Iată de ce utilizarea ambelor sintagme, limba moldovenească şi limba română a fost percepută ca şi o antinomie mai ales pe parcursul sec. XIX, ambele sintagme intrând într-o competiţie pentru acreditarea în uzul lexical din în Basarabia.

Distinşi judecători ai Curţii Constituţionale,

Toate aceste etape de dezvoltare a percepţiilor identitare şi lingvistice în Republicsa Moldova au dus la vicierea art.13 din Constituţia RM, adoptată în 1994. Sintagma “limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” vine în contradicţie în primul, rând, cu Declaraţia de independenţă a RM adoptată la 27 august 1991, act politic de constituire a statului RM, în care se vorbeşte despre “decretarea limbii române ca limbă de stat” şi nu despre limba moldovenească. Această normă constituţională de obedienţă lingvistică induce în eroare inclusiv cancelariile internaţionale, unde “limba moldovenească” figurează în calitate de limbă oficială a statului RM. Cu atât mai mult, că din punct de vedere al lingvisticii moderne nu există “limbă moldovenească”, acest termen nu e de găsit nici în dicţionarele enciclopedice de mare autoritate precum Oxford, Enciclopedia Britanica, Dicţionarul Academiei Franceze şi alte ediţii internaţional recunoscute. Sintagma “limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” este o parafrază nereuţşită, chiar dacă e motivată din punct de vedere istorico-politic, a sintagmei “limba română”.

Solicit Înaltei Curţi să se pronunţe definitv asupra denumirii corecte a limbii vorbite pe teritoriul RM, ţinându-se cont de textul Declaraţiei de Independenţă, care face referinţă la “limba română” şi nu la limba moldovenească, de opiniile ştiinţifice exprimate în plan internaţional şi naţional românesc.. Solicit de asemenea constituţionalizarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, adică ridicarea acestui document politic fondator al statulul Republica Moldova la rang de normă constituţională prin declararea acesteia drept corp comun cu textul Constituţiei, deoatece Declaraţia de Independenţă a RM este documentul politic, ce primează ca timp şi importanţă asupra documentului juridic — Constituţia RM, care decurge din Declaraţia de Independenţă. Astfel, prin aceasta se va recunoaşte, inclusiv din punct de vedere juridic, denumirea corectă a limbii oficiale din RM — limba română. Excelenţele voastre, distinşi judecători ai Curţii Constituţionale, Vă rugăm să faceţi lumină din punct de vedere juridic pentru adevărul ştiinţific, şi anume, că limba română e denumirea corectă a limbii vorbite în Republica Moldova, răspunzând astfel năzuinţelor seculare ale generaţiilor de intelectuali din spaţiul istoric-civilizator românesc. Dumneavoastră sunteţi români şi veţi face dreptate limbii române din Republica Moldova! Vă mulţumesc pentru atenţie!

Sursa: reformapl.md

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet