Un sfert de veac în apărarea Interesului Naţional

I. Era luna mai 1988. Perestroika declanşase spiritele care stătuseră în stare de latenţă timp de aproape o jumătate de secol. Atmosfera de marasm în care intrase ireversibil regimul sovietic, suprapusă pe o criză economică din ce în ce mai accentuată, dar şi pe suprimarea culturilor naţionale ale popoarelor fostului imperiu, a determinat un reviriment al societăţii iniţial la nivelul vârfurilor intelectuale.

În drum dinspre Uniunea Scriitorilor spre Casa Presei, cele două locuri de unde emana spiritul protestatar şi dorinţa de înnoire, în dreptul hotelului “Codru”, îl întâlnesc pe vechiul meu prieten, Andrei Vartic, cunoscutul artist şi regizor de teatru. “Iurie, — îmi zice plin de emoţie şi entuziasm Andrei, — am auzit la un post de radio că în Estonia intelectualitatea a creat o mişcare populară. Ce zici, poate să organizăm şi la noi o mişcare democratică?”. M-am aprins imediat de ideea enunţată de Andrei. Au urmat câteva zile sau poate săptămâni de pregătiri febrile. Suflul schimbărilor plana în aer. Împreună cu câţiva prieteni jurnalişti şi cu colegii mei de la Muzeul de Literatură “Dimitrie Cantemir”, unde activam pe atunci, am început pregătirile pentru formarea unei noi organizaţii, care să reprezinte o alternativă Partidului Comunist. Marele avantaj era că semnalul venea chiar de la Moscova. Gorbaciov anunţase noul curs al partidului, iar “Perestroika” şi “Glasnost” devenise cele mai în vogă slogane. La Chişinău, ca şi în alte republici unionale, conducerea de partid se opunea tacit noii orientări spre ceea ce s-a numit “comunism cu faţă umană”. O expresie contradictorie, oximoronică şi poate naivă din perspectiva zile de azi i-a trezit atunci la viaţă pe cei mai îndrăzneţi.

Aveam deja ceva experienţă organizatorică. Cu vreo doi ani înainte participasem la constituirea Asociaţiei Tineretului de Creaţie, care reunea tineri literaţi, artişti de teatru, pictori şi jurnalişti. Fusese o iniţiativă apărută sub egida Comsomolului. Printre cei pe care mi-i amintesc acum, din organizaţie făceau parte poeţii Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Boris Vieru, Alexandru Corduneanu, Lorina Băleanu, Valeriu Matei, pictorii Andrei Mudrea şi Anatol Rurac, actorii şi regizorii Mihai Fusu, Siviu Fusu, Emil Gaju şi Tudor Tătaru. Îl alesesem pe Nicolae Popa preşedinte. La acele şedinţe se rosteau poezii, se prezentau fragmente din spectacole, se discuta despre cultură. Locul întrunirilor devenise Centrul Tineretului “Iurii Gagarin” din parcul “Valea Trandafirior”. Şi cum era moda vremii, într-o seară se organizase o primă transmisiune de la faţa locului la Televiziune. Tocmai în acel moment apăruse în “Literatura şi Arta” un articol semnat de Vasile Severin, “Amară-i frunza de tutun”, în care jurnalistul critica exploatarea copiilor la muncile de culegere a tutunului. La un moment dat Mihai Fusu, la care ajunsese microfonul, a spus ceva de genul “Ceea ce face Comitetul Central cu copii noştri de la ţară este o adevărată porcărie!”. Fraza a sunat şocant şi revoluţionar. După care noua organizaţie a ieşit definitiv din graţiile Comsomolului, n-am mai putut obţine săli pentru întruniri, iar în scurt timp am încetat să ne mai adunăm.

Dar acea primă experienţă ne-a fost de folos atunci când ne apucasem să facem o organizaţie obştească, inspirată din noul curs spre deschidere a partidului. Am intrat imediat în contact cu scriitorii, care reprezentau vârful de lance al libertăţii spirituale. Doar în câteva zile, împreună cu colegii mei de la muzeu, Sergiu Burcă, Sergiu Cucuietu, cu lingvistul Vlad Pohilă şi pictorul Iurie Zavadschi, cu poetul Alexandru Corduneanu, cu studentul din anul întâi la Jurnalistică Virgil Zagaievschi, cu prietenul meu de facultate Vasile Năstase şi poate alţi câţiva, care îmi scapă acum, am şi pornit pregătirile febrile.

Centrul de comandă era în biroul nostru de la Muzeul de Literatură, în care stăteam împreună cu Sergiu Burcă, el — şef de secţie, iar eu — colaborator ştiinţific superior la secţia Literatură Clasică. Protectorul şi mentorul nostru, istoricul literar Vasile Malaneţchi, ne adunase pe mai mulţi la acea instituţie, el deţinând funcţia de director-adjunct la muzeu. Telefonul de contact — 22 50 64. Ţin să amintesc neapărat aici că cea care ne-a apărat şi ne-a dat libertatea să ne ocupăm de activităţile noastre de tineri rebeli a fost prozatoarea Lidia Istrtati, care la scurt timp după evenimentul din 3 iunie ne-a cedat lui Sergiu Burcă şi mie biroul său de director, ea trecând în cabinetul nostru înghesuit, improvizat din doi pereţi din carton, între cabinetul unde stătea Mihai Papuc şi cel al lui Vasile Malaneţchi. Istrati a avut grijă să mutăm şi telefonul din cabinetul nostru în cel de director, ca să nu pierdem contactul cu adepţii. Îmi amintesc şi acum cum Lidia Istrati şi prietena ei, poeta Leonida Lari, se întâlneau practic în fiecare zi în acea încăpere mică la o cafea şi o ţigară, urmărind prin uşa întredeschisă cum alergam noi, tinerii, pe coridor, în activităţile noastre febrile, primind şi transmiţând oamenilor de nădejde pachete cu foi volante sau dactilografiind la prima noastră maşină de scris cu alfabetul latin, pe care o adusese de la Riga cu avionul Valeriu Reniţă, achiziţie pentru care adunasem mână de la mână două sute de ruble. Cele două scriitoare, care erau de o inteligenţă şi de un umor ieşite din comun, ne încurajau prieteneşte şi ne aruncau câte o glumă plină de bunăvoinţă. Cum ar veni, înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, că noi suntem prin preajmă.

În dimineaţa zilei de 3 iunie holul Uniunii Scriitorilor se umplea de lume văzând cu ochii. Fotograful Uniunii Scriitorilor, Nicolae Răileanu, clămpănea de zor din aparatul său, imortalizând evenimentul. În sală se adunaseră ceva mai mult de două sute de persoane. În scenă — Andrei Vartic. Întrunirea a fost botezată Adunarea intelectualităţii de creaţie şi tehnice. Vorbitorii se succedau pe rând. La un moment dat, Andrei supune votului hotărârea de a forma Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării. Se votează cu entuziasm, unanim. Se adoptă şi câteva documente în spiritul Perestroika. După care, din sală, au fost propuşi membrii Grupului de Iniţiativă, fiind aleşi vreo douăzeci şi cinci de persoane. Îi voi pomeni doar pe doi dintre noi, ambii fiind deja în lumea celor drepţi: celebrul pictor Mihail Grecu şi remarcabilul traducător şi tribun Alexandr Brodschii. (În acest moment nu am lista completă în faţă, iar răscolitul arhivei mi-ar lua ceva timp. Dar într-o bună zi voi reveni ca să-i pomenesc de bine pe toţi cei care au făcut parte din acea primă echipă de conducere provizorie a mişcării noastre.). Sarcina grupului de iniţiativă era elaborarea Programului şi a Statului noii organizaţii, publicarea acestor documente în presă şi convocarea Congresului de constituire.

Între timp, pe Aleea Clasicilor, începând cu ziua de 15 ianuarie 1988, se adunau în fiecare duminică, la început mai puţini, apoi tot mai mulţi, cei care deveniseră între timp membri ai cenaclului “Alexei Mateevici”, conduşi de studentul la medicină Anatol Şalaru. Anume dintre cenaclişti selectasem cei mai mulţi delegaţi, inclusiv din raioanele dinafara capitalei. Iar începând cu ziua de 3 iunie 1988 eram într-o dublă postură, duminica — membri ai cenaclului, iar pe parcursul săptămânii — membrii ai Mişcării Democratice. Avântul mişcării de eliberare naţională era încă înainte. Elanul nostru nu cunoştea limite. Curgea năvalnic, vulcanic, impetuos, nestăvilit din sufletele noastre însetate de libertate şi dreptate. Iar printre marii noştri sfetnici şi îndrumători erau mereu lingvistul Valentin Mândâcanu, poetul Dumitru Matcovschi şi fostul deţinut politic Ion Moraru. Desigur, oameni cu merite deosebite au fost mult mai mulţi, scriitori şi militanţi de vocaţie. Eu însă i-am numit aici doar pe cei la care puteam apela oricând după un sfat sau un ajutor.

Bunul nostru prieten Mândâcanu, autorul neuitatului eseu “Veşmântul fiinţei noastre”, apărut la revista “Nistru” condusă de Dumitru Matcovschi, a plecat în lumea celor drepţi. Ca şi atâţia oameni dintr-o bucată, cu care am împărtăşit bucuria şi amarul de-a lungul anilor. Mi-l amintesc şi acum pe Matcovschi, viguros ca un brad, Dumnezeu să-i dea sănătate şi puteri. Câtă vigoare şi bărbăţie emana prin însăşi prezenţa lui printre noi! Astăzi dimineaţă primul telefon l-am primit de la Ion Moraru, preşedintele de onoare al PPCD. “Iura, dragul meu băiat, transmite-le tuturor băieţilor noştri. Să fiţi atleţi veritabili ai lui Hristos! Iar PPCD să fie în continuare osatura neamului nostru în vecii vecilor!”.

După acea zi de neuitat de acum 25 de ani, am tot alergat pe la toate redacţiile ca să publicăm documentele noastre. Dar cenzura regimului încă mai funcţiona aproape impecabil. Motiv pentru care am şi organizat prima noastră acţiune stradală la 31 octombrie 1988, întâmplător, chiar în ziua mea de naştere. Eram în faţa Comitetului Central cam vreo zece inşi. Cu lozinci improvizate, prin care ceream publicarea platformei noastre. A urmat un proces de judecată la judecătoria raionului Frunze de atunci, azi Buiucani. Cei de pe banca acuzaţilor erau Alexandr Brodschii, Ala Mândâcanu, Vasile Năstase şi cu mine. În acel moment, în fruntea judecătoriei se afla Tudor Panţâru. El a fost cel care a tras sforile şi ne-a învăţat ce să spunem ca să ne achite. Vremurile erau mai blânde decât altă dată, aşa că am scăpat relativ uşor din încurcătură.

La 16 iunie 1988 am fost invitaţi, Virgil Zagaievschi şi cu mine, de către doi jurnalişti de la redacţia de tineret a Televiziunii, Sandu Osadcenco şi Valeriu Postică, pentru a prezenta noua organizaţie. Însă, ajunşi acolo, am aflat că cenzura a interzis apariţia noastră pe post. Pentru mine nu era nimic nou, şocant sau neobişnuit. Lucrasem la TV ca redactor între 1985 şi 1988, înainte de al pleca la muzeu, aşa că ştiam bine ce era cenzura. Înainte să plecăm de acolo, am intrat pe la foştii colegi de redacţie ca să dau un telefon acasă. În acele zile aşteptam din oră în oră naşterea celui de-al doilea copil. Însă nu a răspuns nimeni. Atunci am sunat-o pe mama, am întrebat-o dacă ştie ceva. Nu primise nici o veste. Am alergat la maternitatea de la spitalul numărul unu. Ajuns acolo cu sufletul la gură, aflu că între timp mi se născuse o fiică. Am numit-o Ruxanda. De atunci încoace îmi place să repet că prima mea fiică este cu treisprezece zile mai mică decât partidul nostru. Aşa încât nu pot să uit niciodată câţi ani au cei doi colegi de generaţie, PPCD şi Sanda.

Cum aş putea să uit acele nopţi pline de încordare de la Uniunea Scriitorilor, când, în liniştea nopţii, dactilografiam foile noastre volante şi rezoluţiile viitoarelor mitinguri în biroul de la muzeu? Sergiu Cucuietu, colegul nostru de muzeu, care lucra deja de câţiva ani acolo, avea o relaţie de prietenie cu un bătrân care era paznic la Uniunea Scriitorilor. Ne împrietenisem şi noi cu el. Era poetul de origine bulgară Chiril Aldea-Cuţarov, un om de mare suflet, pe care îl îmbunam cu un pahar de vin ca să ne permită să sustragem discret maşinile de dactilografiat din anticamera preşedintelui Uniunii Scriitorilor şi din cea a redactorului-şef al săptămânalului “Literatura şi Arta”. Şi aşa ne făceam cu trei maşini de scris, una fiind a noastră, altele două ale şefilor de la etajele de sus. Le aşezam pe mese una lângă alta, şi, după ce elaboram de mână textele, unul se apuca să ne dicteze, iar alţii trei dactilografiam de zor textele noastre incendiare. Sergiu Cucuietu, Sergiu Burcă, Vlad Cubreacov, proaspăt angajat la muzeu, şi cu mine eram cvartetul nocturn, care ţăcănea muzica atât de dragă inimilor noastre, cea a libertăţii. Uneori ne ajuta şi Natalia Pascal, angajată şi ea a muzeului. Iar atunci când cineva obosea să tot bată clapele, ne înlocuiam, rânduindu-ne de la dictat la scris. Marea provocare era să găsim hârtie şi panglici cu cerneală pentru maşina de scris, o raritate la acea vreme. Iar până dimineaţă reuşeam să facem cel mult câteva sute de foi volante, în fiecare maşină de scris putând fi plasate cinci, cel mult şase coli de hârtie. Zgomotul produs de maşinile de scris ne părea asurzitor în liniştea nopţii. Bătrânul poet nea Chiril veghea munca noastră clandestină la uşa de la intrarea în Uniunea Scriitorilor, pe care o ţinea încuiată cu străşnicie. Din când în când Aldea-Cuţarov trăgea delicat de uşă, ca să nu ne sustragă de la treabă, zâmbea conspirativ, ne făcea din ochi şi, ducând degetul la buze în semn de discreţie, ne făcea din cap că totul e sub control. Peste perete, la doi paşi, era sediul Procuraturii raionului Frunze. Aşteptam din clipă în clipă să apară securiştii sau miliţienii. Iar la fiecare zgomot, care se auzea afară, ne opream din dactilografiat, ascultam cu încordare, ne iţeam prim ferestruica de sus şi ne continuam munca noastră subversivă. Către dimineaţă, imediat ce se mijea de ziuă, căram la loc maşinile de scris, iar nea Chiril, care era şi chelarul Uniunii, avea grijă să ne deschidă şi să vadă să aşezăm bunurile sustrase provizoriu exact în poziţia în care le găsisem. Cel la care păstram în taină foile volante era prietenul nostru Dumitru Marian, şeful Clubului Literaţilor, care stătea într-un birou din fundul clădirii, în preajma Sălii Mari a Uniunii. Aşa era mai sigur, deoarece aşteptam percheziţii din clipă în clipă. După care foile cu pricina ajungeau duminicile în mâinile cenacliştilor sau ale participanţilor la mitingurile noastre.

Un an de zile am activat în formula de Mişcare Democratică, fără a primi recunoaştere oficială de la autorităţi. Eram porecliţi pe atunci “neformalî”, adică informalii, cei fără statut oficial. Iar la 20 mai 1989, tot în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor, am convocat Primul Congres al Frontului Popular din Moldova. Ca să adoptăm noua titulaturi, am recurs la fuzionarea Mişcării Democratice cu cenaclul “Alexei Mateevici” şi cu Mişcarea Verzilor.

Obţinând aprobarea de la conducerea Uniunii Scriitorilor să ne adunăm în Sala Mare, ne-am apucat să pregătim în condiţii de “Samizdat” mandate ale delegaţilor, am luat legătura cu prietenii noştri din raioane, am redactat câteva documente şi am stabilit ziua congresului. La intrare, băieţii noştri îi verificau pe cei care soseau, trecându-i în lista delegaţilor şi înmânându-le mandatele. În dimineaţa acelei zile, când sosiseră doar câţiva delegaţi, eram în biroul nostru, fiind absorbiţi de pregătirea evenimentului care urma să aibă loc. Şi iată că în acel moment uşa se deschide brusc, iar în faţa noastră apar doi bărbaţi solizi, îmbrăcaţi la costum, încruntaţi şi cumva ameninţători. Unul dintre ei, care era probabil şeful, ni se recomandă că ei sunt de la Comitetul Central şi ne întreabă pe un ton răstit ce facem acolo? La care Burcă îi răspunde senin că, de fapt, noi suntem în cabinetul nostru de muncă şi că noi lucrăm aici. “Dar astăzi e zi de duminică şi voi n-aveţi ce căuta la lucru!” -, unde face spre noi cel care se vroia fioros. Burcă nu se lasă: “Da noi suntem băieţi harnici şi lucrăm şi duminica!”. Şi atunci tipul îşi dezvăluie scopul vizitei inopinate: “Da ce adunare, mă rog, puneţi voi aici la cale? Voi ştiţi că ea nu e autorizată de Comitetul Central? Vreţi să aveţi probleme?”. La care Burcă îi răspunde uşor nervos: “Domnule, auzi, nu te răsti la noi, că noi nu suntem membri de partid. Şi vă rog să eliberaţi biroul, că avem de lucru!”. Fiind şocaţi de formula de politeţe cu “domnule” şi cumva descumpăniţi de impertinenţa cu care au fost înfruntaţi, cei doi au aruncat ceva de genul să avem grijă de urmări, care se anunţau a fi grave, şi duşi au fost.

Abia la 25 octombrie 1989 Guvernul RSS Moldoveneşti a înregistrat oficial Frontul Popular din Moldova. Pe atunci şef al secţiei juridice a Guvernului era Vasile Cozma, cel care ulterior a devenit primul preşedinte al Curţii de Conturi. Peste câţiva ani, la Congresul III din 15–16 februarie 1992, care s-a ţinut la Teatrul de Operă şi Balet, am adoptat denumirea de Frontul Popular Creştin Democrat. Îmi amintesc şi acum discursul vibrant al poetului creştin Ioan Alexandru, care emana lumină şi dragoste. El ne îndemna să înţelegem că un patriotism fără Hristos este unul steril, şi doar alierea cu Dumnezeu ne poate face invincibili şi ne poate învăţa cum să ne trăim viaţa în slujire şi dăruire neamului. Peste alţi câţiva ani, la 11 decembrie 1999, în sala Palatului Naţional, delegaţii Congresului al VI-lea au adoptat hotărârea de a îmbrăţişa titulatura Partidul Popular Creştin Democrat.

Revin aici la un episod important din viaţa noastră. La 9 iunie 1996, sala Palatului Naţional era arhiplină. Delegaţii la Congresul al V-lea ascultau cu sufletul la gură discursul poetului Dumitru Matcovschi. Vocea lui răsuna solemn şi dureros. În liniştea sălii Matcovschi, cel de care ni se făcuse atât de dor după tragicul accident din mai 1989, recita din nou imnul nostru “Eu sunt cu Frontul Popular”. La un moment dat, colegul Dumitru Osipov, cel care era responsabil de pază la reuniunea noastră, urcă pe scenă şi-mi şopteşte la ureche că a primit chiar acum o informaţie de la poliţie că sala este minată şi că sunt somat să anunţ delegaţii despre asta şi să părăsim imediat clădirea. “Mitică, — i-am zis, — nu-l pot întrerupe pe Matcovschi. Lasă-l să încheie. Iar poliţiştilor spune-le că gluma nu trece şi că vom ieşi de aici după ce vom încheia lucrările congresului.”. Iar în pauză, când delegaţii au ieşit să servească câte o cafea, geniştii căutau de zor bomba cu efect întârziat. Nu au găsit nimic, fireşte. Bomba eram chiar noi, mesajul nostru.

II. Acum un sfert de veac se consuma marea iluzie a comunismului. URSS scârţâia din toate încheieturile. Atunci mişcarea de emancipare naţională şi-a realizat misiunea istorică. Eram romantici, neînfricaţi şi nesăbuiţi, ca toţi cei care fac ceva demn de reţinut în timp. Nu-mi regret trecutul, aşa cum nu şi-l regretă atâtea zeci de mii de oameni, care au trăit acele momente de vârf, urmate de coborâşuri, eşecuri şi neîmpliniri. Dar nici nu trăiesc doar cu trecutul. Îl reevaluez din perspectiva experienţei personale şi colective de un sfert de veac.

Cinste celor care sunt din prima zi şi până astăzi în sânul familiei noastre politice şi spirituale. Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecaţi dintre noi, de bătrâneţe, de boli sau de mâna criminalilor. Eu îi am pe toţi în inima mea. Chiar şi pe cei care la un moment dat au obosit, au renunţat sau poate s-au rătăcit pe alte cărări ale vieţii.

Astăzi, după mai bine de două decenii, ne este dat să consumăm o altă iluzie, care a substituit-o pe cea comunistă în minţile noastre — iluzia liberalismului. Sistemul pe care îl credeam a fi de alternativă vechiului regim este într-o stare de dezagregare vertiginoasă: instituţională, economică, socială şi morală. Atâta doar că inerţia noastră de gândire încă ne mai ţine pe mulţi dintre noi captivi ai acestor mituri ale democraţiei şi economiei de piaţă, care s-au dovedit a fi o societate dominată de plutocraţie, cleptocraţie şi ohlocraţie. Marea confuzie e că doar noi, moldovenii, uite că suntem aşa de proşti, provinciali şi corupţi, încât nu suntem în stare să ne ridicăm la standardele unui Occident paradiziac. Dar pentru cine are ochi de văzut este deja limpede că am scăpat de o societate nedreaptă şi am nimerit în una şi mai strâmbă. De la cultul lui Lenin şi al partidului-stat am ajuns la cultul banului, la libertatea fără limite, la dreptul câtorva şmecheri de a acapara întreaga avere naţională în mâinile lor. Anume ei sunt cei care ne tot ameţesc cu poveşti despre integrarea europeană, plus o duzină de “idioţi utili”, cum le-ar zice Lenin, analiştii de serviciu, cărora le lipseşte uneori clarviziunea, iar alteori — bunul simţ. Astfel, de la un soi de păgânism antihristic am plonjat în altul, nu mai puţin distructiv.

Astăzi a venit timpul să renunţăm la propriile iluzii tinereşti, să ne debarasăm de prejudecăţi, care au ţinut atâta amar de vreme loc de adevăr incontestabil. Dacă acum 25 de ani împărtăşeam etnocentrismul sau patriotismul etnic ca pe o manifestare supremă a aspiraţiilor noastre, astăzi este momentul să îmbrăţişăm hristocentrismul ca forţă spirituală unificatoare a poporului nostru. Nu individualismul egoist şi hrăpăreţ al societăţii de consum, care ne atomizează şi ne destramă definitiv neamul nostru risipit prin toată lumea, ne va salva. Nu corporaţiile sau grupurile financiare, care au acaparat statul nostru sub protectorat extern şi ne ademenesc în mrejele unei fericiri iluzorii prin gura noilor apostoli ai capitalismului speculativ, sunt cele de urmat. Aşa cum acum mai bine de două decenii am spus hotărât “Adio, URSS!”, astăzi este momentul să spunem la fel de ferm: “Adio, integrare europeană cu tot cu comisarii voştri venali şi cu valeţii voştri locali!”.

Suntem una dintre cele mai omogene ţări sub aspect religios. Suntem un popor ortodox, atât cei care reprezentăm majoritatea, cât şi minorităţile etnice. Iar bisericile creştine minoritare îşi au şi ele locul lor în corpul nostru social. Aşadar, prima idee fundamentală pentru naţiunea noastră, din care fac parte organic toţi cetăţenii, indiferent de originea lor etnică, este Credinţa Creştină. Întregul nostru subconştient colectiv, mentalitatea noastră, etica noastră socială se întemeiază pe tiparul creştinismului oriental, bizantin, pe Ortodoxie. Iar libertatea fără limite şi ideologia drepturilor omului nu trebuie lăsate să surpe cel mai important element identitar al nostru — spiritualitatea religioasă.

Cea de-a doua idee de bază a renaşterii noastre naţionale ţine de economie. Nu de cea a liberului schimb sau a comerţului liber, care marginalizează statul şi majoritatea cetăţenilor în avantajul oligarhiilor naţionale şi transnaţionale, ci un alt model de economie. De la patriotismul etnic, practicat preţ de două decenii şi mai bine, trebuie să avansăm spre patriotismul economic. De la suveranitatea politică, declarată la 27 august 1991, trebuie să avansăm spre suveranitatea economică. De la naţionalismul axat pe diferenţele de ordin etnic, necesar în momentul renaşterii de atunci, să avansăm spre naţionalismul economic. Protejarea pieţei interne, sprijinirea producătorului autohton, orientarea sistemului bancar spre servirea interesului economic larg, distribuirea justă şi echilibrată a proprietăţii privare, dezvoltarea propriilor industrii performante, alături de asigurarea unei ample acţiuni de renaştere a agriculturii — iată doar câteva dintre urgenţele de prim ordin pentru ţara noastră. Avem nevoie de un stat puternic, responsabil, solidar cu propriii cetăţeni, care înţelege şi îşi asumă plenar vocaţia unică în lume a poporului nostru.

Concluzionez. Astăzi două sunt ideile, care trebuie să stea la baza renaşterii naţionale şi a dăinuirii noastre în timp: 1) Creştinismul Ortodox şi 2) Independenţa Economică.

La mulţi ani, PPCD!
Dumnezeu să binecuvânteze Republica Moldova!
Hristos a înviat!

Sursa: www.flux.md

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet