Elita politică şi intelectuală a Republicii Moldova are o datorie uriaşă faţă de ţară şi poporul moldovenesc.

În anii de independenţă, Moldova a pierdut cea mai mare parte a potenţialului său economic, devenind ţara cea mai săracă din Europa. Astăzi este evident că trebuie căutate nu doar cauzele, care au dus la această situaţie, dar propuse şi căi de dezvoltare stabilă a ţării.

Cum să ridicăm Moldova din genunchi? Cum să se obţină prosperarea ţării? Această sarcină trebuie să fie determinantă în activitatea politicienilor, a conducătorilor supremi ai statului şi a fiecărui cetăţean şi patriot în parte.

Responsabilitatea cea mai mare pentru starea de lucruri creată în ţară le revine conducătorilor statului şi opoziţiei.

Este evident că 20 de ani de lupte politice agresive nu au adus ţara la bunăstare şi de aceea trebuie căutate căi de făurire, dar şi să învăţăm în baza modelelor social-economice ale ţărilor avansate din lume.

În Moldova este practicată mirarea în faţa succeselor obţinute de “ţările civilizate”, de “tigrii asiatici”, de “giganţii latino-americani”, însă trebuie să subliniem că succesele social-economice ale acestor ţări au fost realizate în baza stabilităţii politice, prin intermediul dialogului şi consensului politic cu opoziţia, precum şi prin mobilizarea generală a societăţii civile.

Desigur atingerea înţelegerii cu opoziţia şi mobilizarea tuturor forţelor obşteşti şi politice pentru realizarea sarcinilor stringente, arzătoare ale ţării, nu este o sarcină simplă şi e în puterile liderilor politici puternici distinşi, naţionali. Şi totuşi ţara este obligată să găsească şi să pregătească asemenea lideri.

Consilierii de imagine şi consultanţii politicienilor moldoveni de bază trebuie să lase armele luptei politice la păstrare cel puţin pentru 10 ani şi să îi îndrume pe conducătorii lor să pună mîinile pe manuale, “să înveţe, să înveţe, să înveţe”, cum scria clasicul, şi să-şi manifeste talentele nu în luptele politice, ci în creşterea avuţiei naţionale şi în prosperarea Moldovei.

Politicienii moldoveni trebuie să-şi tempereze orgoliile “genialităţii” şi să înveţe în baza exemplelor cîtorva state şi a liderilor politici, care au obţinut rezultate fenomenale în dezvoltarea social-economică a ţărilor conduse.

Spania

După moartea dictatorului Franco în 1975, societatea spaniolă era dezbinată. Forţele politice de stînga, comuniştii şi socialiştii au declanşat lupte politice împotriva franchiştilor şi a altor politicieni de vază, care au slujit regimul profascist al dictatorului Franco. Din ambele tabere curgeau şuvoi învinuirile de declanşarea războiului civil din 1931–1939, de moartea a 400 mii de spanioli.

Ciocnirile dintre extremiştii politici, grevele şi demonstraţiile tensionau situaţia în ţară şi aceasta a dus la declinul economiei. Premierul Alolfo Suarez Gonzalez, ales în 1974, liderul partidului de centru dreapta (PCD), nu numai că a legalizat partidul comunist, dar în scurt timp, împreună cu regele Spaniei, a chemat toate forţele politice ale ţării să se împace, în numele prosperării Spaniei şi poporului spaniol.

În octombrie 1977, forţele politice de bază ale Spaniei, inclusiv comuniştii, socialiştii, centriştii, franchiştii, creştin-democraţii au semnat Pactul Moncloa, care prevedea măsuri de democratizare a societăţii, promovarea politicii economice şi fiscale în interesele păturilor celor mai sărace şi mijlocii ale ţării.

Politica guvernului Suarez, îndreptată spre extinderea libertăţilor antreprenoriale, asigurarea eficienţei aparatului de stat şi susţinerea echităţii sociale, a dat rezultate bune.

Semnarea Pactului Moncloa a unit pentru mult timp societatea spaniolă, a devenit un model al consensului politic, în numele intereselor ţării şi a fost respectat de către partidele politice principale, după plecarea lui Suarez din funcţia de prim-ministru.

Suedia

“Modelul suedez” — astfel este numit modelul economic şi politic, care îşi are originile la începutul anilor 60 ai secolului XX în Suedia, la iniţiativa partidului social-democratic al acestei ţări. “Modelul suedez” sau “Modelul suedez al socialismului” a fost elaborat în rezultatul muncii migăloase a forţelor de stînga social-democratice şi a comuniştilor cu sindicatele, cu antreprenorii şi cu funcţionarii de stat, şi cu partidele din opoziţie.

Olof Palme, unul din politicienii suedezi iluştri, considera că şomajul este primul indice al lipsei libertăţii, de aceea printre scopurile dominante ale modelului suedez au fost gradul de ocupare a forţelor de muncă şi nivelarea veniturilor, statul — pentru cetăţeni, economia — pentru toţi.

Olof Palme spunea: “Sărăcia este un lanţ pentru om. Astăzi marea majoritate a oamenilor consideră că libertatea de sărăcie şi foame sînt mult mai importante pentru om decît numeroase alte drepturi. Cel mai important factor de încredere este munca. Ocupaţia totală a populaţiei înseamnă un pas colosal înainte şi oferirea libertăţilor pentru oameni”.

Palme acorda o importanţă foarte mare politicii antioligarhice a statului. El se adresa alegătorilor: “Daţi-ne majoritatea parlamentară, altfel 15 familii stăpînitoare în economia Suediei vor stăpîni parlamentul, prin urmare, şi poporul, şi democraţia” (1976). Prim-ministrul socialist, care s-a deplasat totdeauna fără pază, a fost omorît, însă i-a învăţat pe capitaliştii şi politicienii bogaţi să se considere responsabili pentru şomajul şi sărăcia din societatea suedeză.

Sistemul partinico-politic suedez este unul din cele mai stabile în Europa. Stabilitatea politică, dialogul social larg i-au asigurat Suediei ritmuri înalte ale creşterii economice şi unul din cei mai înalţi indici al veniturilor pe cap de locuitor din Europa.

Singapore

Ţara a obţinut independenţa în 1963. Cuprinsă de conflicte interetnice, religioase, politice, Singapore era la un pas de declanşarea războiului civil. Însă conducătorii statului şi, în primul rînd, premierul Lee Kuan Yew au putut mobiliza societatea, forţele politice, aparatul de stat pentru colaborare, în numele construirii unei ţări echitabile şi prospere pentru toţi cetăţenii ei.

Prim-ministrul a devenit model de înţelepciune şi chibzuinţă, onestitate şi cumsecădenie. “Singapore trebuie să fie mai organizat şi eficient decît vecinii noştri, dacă dorim să supravieţuim”, le-a vorbit Lee Kuan Yew permanent învăţătorilor, activiştilor de partid şi sindicali, aparatului de stat.

Prioritară în politica sa a fost reformarea învăţămîntului, care trebuia să pregătească patrioţi, înarmaţi cu cele mai noi cunoştinţe în economie, educaţi în spiritul respectului faţă de cei mai mari.

Scopul dominant al guvernului Lee Kuan Yew fost industrializarea ţării, calitatea administraţiei de stat, bunăstarea fiecărui cetăţean.

Lee Kuan Yew a reuşit să-i convingă pe investitorii din Marea Britanie, din China, SUA să investească în economia Singapore. El a declanşat o luptă permanentă cu corupţia din aparatul de stat. Cînd suspiciunea de corupţie a căzut pe propriul frate, a dat ordin să se facă anchetarea pînă la capăt şi fratele său, ministru, care a ajuns în închisoare pentru 7 ani.

Promovarea conducătorilor talentaţi şi oneşti de toate nivelele — prim-ministrul Lee Kuan Yew considera că acesta este obiectivul de primă importanţă.

“Investiţiile şi dezvoltarea vor exista numai acolo unde este încredere în conducătorii de stat, forţă de muncă disciplinată, infrastructura transporturilor, legislaţie stabilă, stabilitate politică”, considera el.

În 30 ani Singapore, anterior o ţară săracă din lumea a treia, a devenit unul din cele mai dezvoltate state ale contemporaneităţii. Veniturile pe cap de locuitor în 1990 erau de 22000 dolari (în 1960 — numai 400 dolari).

Lee Kuan Yew nu a fost socialist, însă a prietenit cu Deng Xiaoping şi a fost adeptul planificării şi prognozării proceselor şi rezultatelor economice.

SUA

Experienţa Statelor Unite ale Americii în depăşirea crizei economice de la sfîrşitul anilor douăzeci, secolul trecut, la fel prezintă un interes mare pentru conducătorii economişti şi politici ai contemporaneităţii.

Preşedintele Franklin Delano Roosevelt şi echipa sa de economişti a contribuit la scoaterea SUA din cea mai profundă criză economică, numai prin reducerea considerabilă a “stihiei” capitalismului sălbatic. Ei sigur că nu au renunţat la economia de piaţă şi la proprietatea privată, însă Roosevelt a introdus pentru prima dată, în condiţiile unei supra puteri, mecanismul reglementării economiei de piaţă de către stat. “Cursul nou” introdus de preşedinte, a fost progenitura celor mai bune minţi ale Americii, pe care acesta i-a unit în jurul său, ceea ce a avut rolul cel mai important în succesul pe care l-a obţinut. Roosevelt a înţeles că, pentru depăşirea crizei, trebuie realizată redistribuirea veniturilor în folosul păturilor sărace ale societăţii şi stimulată capacitatea de plată a populaţiei. El a conştientizat că sărăcia poporului se va solda mai devreme sau mai tîrziu cu radicalizarea şi cu explozia socială. În cuvîntarea sa de program, rostită la San Francisco (1932), Roosevelt afirma: “Fiecare persoană are dreptul la viaţă, ceea cea înseamnă că nu poate fi discutat dreptul acesteia la condiţii de viaţă asigurate suficient… Dacă pentru realizarea dreptului în cauză, omul trebuie să fie limitat în drepturile sale speculative de proprietate, de manipulator, de finansist, eu consider absolut necesară o asemenea restrîngere”.

Pentru lupta cu manifestarea principală a căderii nivelului de producere — şomajul, precum şi în scopul îmbunătăţirii situaţiei materiale a populaţiei, au fost întreprinse următoarele măsuri: ajutorarea directă a şomerilor, organizarea muncilor obşteşti, mărirea impozitelor pentru lux şi supra bogăţie.

Printre măsurile prioritare au fost adoptarea Legii naţionale pentru refacerea industriei, precum şi Legii privind reglementarea agriculturii. La insistenţa preşedintelui Roosevelt, Congresul a adoptat o lege ce limita venitul personal al capitaliştilor obţinut din profituri.

Legea îi obliga pe capitalişti, după achitarea impozitelor, să îndrepte o parte considerabilă din venituri pentru dezvoltarea întreprinderilor, pentru crearea locurilor de muncă, pentru majorarea salariilor muncitorilor.

Este introdusă supravegherea strictă din partea statului, controlul asupra producerii, asupra abaterilor de la lege, care au dus la aceea că statul le lua banii întreprinderilor contraveniente, sub forma unor impozite mari.

Unii politologi consideră că, odată cu implementarea acestei legi, America a intrat într-o formaţiune economică nouă — democratică. În condiţiile crizei, capitalistul a fost trecut la salariul în acord din profit. În aceste circumstanţe profitul nu lucrează numai pentru capitalist, dar şi pentru majoritatea societăţii, întorcîndu-se la acei care l-au format.

Roosevelt demonstra că numai în acest caz capacitatea de cumpărare a populaţiei nu rămîne în urma producerii mărfurilor şi este posibilă restabilirea producerii şi reducerea şomajului. În condiţiile Moldovei, cînd proprietarii afacerilor mari ascund profiturile şi cheltuie la latitudinea lor cea mai mare parte din venituri, pe contul achitării unor salarii mizerabile, este absolut necesară implementarea mecanismelor anticriză, urmîndu-se exemplul lui Roosevelt. Nu trebuie să fii mare economist, ca să înţelegi că în ultimii ani piaţa internă a Moldovei se reduce tot mai mult. Mărfurile nu îşi găsesc cumpărători, pentru că se reduc locurile de muncă, ţăranii obţin venituri tot mai mici, iar în circulaţie sînt tot mai puţini bani. În felul acesta fără intervenţia social-orientată a statului producerea se va reduce tot mai mult. Alte procedee clasiceutilizate în diferite state pentru depăşirea crizei economice totdeauna este activitatea economică externă desfăşurată de Guvern pentru refacerea pieţelor de desfacere, apărarea producătorului autohton, mărirea taxelor vamale şi a impozitelor pentru supra bogăţie, pentru obiectele de lux, inclusiv, pentru automobilele scumpe, pentru castele şi proprietatea mare.

Pentru elaborarea şi realizarea modelului economic moldovenesc sînt necesare 3 condiţii:

• un regim prezidenţial de guvernare;
• un lider naţional cult;
• o clasă politică cu viziuni patriotice, care nu are nimic comun cu interesele grupurilor oligarhice.

Sînt convins că oligarhii de la guvernare nu au nevoie de prosperarea Republicii Moldova.

Şi încă ceva: în condiţiile unei crize economice profunde, conducătorii de stat ai Moldovei să nu îşi majoreze lor salariile cu 40–50%, mai ales cînd alte salarii şi locuri de muncă se reduc şi sute de mii de cetăţeni rămîn fără mijloace de existenţă şi sînt nevoiţi să plece din ţară.

Victor Stepaniuc,
Preşedintele Partidului Popular Socialist din Moldova
Doctor in istorie, ex-viceprim-ministru

Sursa: ppsmd.org

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet