Onorată asistenţă, stimaţi colegi,

Mîine se vor împlini 15 ani din momentul declanşării conflictului armat de pe Nistru. Bilanţul acestui trist eveniment a fost curmarea a peste o mie de vieţi omeneşti, molestarea psihologică a altor zeci de mii de oameni, dezmembrarea Republicii Moldova şi deturnarea ei de pe calea evoluţiei fireşti.

În linii generale cunoaştem sau intuim cine şi cu ce scop a regizat, orchestrat şi îndeplinit acest scenariu de demolare morală a noului stat moldovenesc. Nu încape nici o îndoiala că în spatele acţiunii respective au stat structurile speciale ale fostei Uniuni Sovietice, care încă la finele anilor optzeci ai secolului trecut au pus în aplicare scenarii de destabilizare internă a republicilor unionale rebele. Ceea ce nu ştim, însă, este dimensiunea implicaţiilor coloanei a cincea, infiltrată de securitatea sovietică în organele de decizie militară şi politică a Republicii Moldova din acea vreme. Or, fără îndoială, ceea ce s-a întîmplat în toamna anului 1991 — vara anului 1992 nu s-ar fi putut întîmpla decît cu concursul agenţilor infiltraţi de KGB. Ne dăm bine seama că în acea vreme serviciile speciale ale fostei URSS dispuneau de o vastă reţea de agenţi de influenţă în toate organele decizionale din Republica Moldova. Nu încape, de asemenea, nici o îndoială că marile erori comise de Chişinău în perioda conflictului dar şi în perioda ce a precedat şi urmat acţiunile militare, s-au produs nu doar din incompetenţa ci şi din reavoinţă. O mare trădare, iată ce a fost, în principiu, conflictul de pe Nistru pentru Republica Moldova, o trădare dimensiunea căreia, din păcate, nu o cunoaştem nici pînă azi.

Este ştiut faptul că acest conflict pe toată durata sa a fost plin de mistere. În martie 1992 localnicii din Cocieri au trimis un grup de voluntari la Holercani, unde se afla ministrul moldovean de interne, pentru a cere arme în vederea organizării rezistenţei. S-au întors însă şi fără arme, şi fără susţinere. Ministrul le-ar fi spus că arme nu sînt şi că în genere nu trebuie să ne lăsăm provocaţi. De fapt conducerea Republicii Moldova de atunci n-a avut nici un plan de acţiune, n-a ştitut sau mai curînd n-a vrut să sprijine grupurile de voluntari din Cocieri, Corjova, Pîrîta, Doroţcaia şi Malovata. Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de unităţile militare separatiste localnicii au cerut şi ei sprijinul ministrului moldovean de interne, care le-a răspuns: “Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?”.

Pînă la urmă Chişinăul a mobilizat un număr destul de mare de voluntari şi poliţişti din întreaga ţară, amplasîndu-i în zona localităţilor Coşniţa şi Cocieri, dar fără ca să-i asigure în timp util cu arme şi fără a le da instrucţiuni clare. Menţinerea unui mare număr de voluntari în satele respective, timp îndelungat, fără ca aceştia să primească ordine de acţiune, a avut ca efect bombardarea satelor de către artileria inamică, aducînd astfel grave prejudicii materiale localnicilor din cele şase sate din stînga Nistrului care mai recunoşteau autorităţile moldovene.

Deşi conflictul din stînga Nistrului a început încă din anul 1989, Chişinăul a fost surprins şi depăşit de evenimentele din primăvara anului 1992. Nu a existat nici un plan de acţiune militară, diplomatică, mediatică sau politică, nici de ofensivă şi nici de defensivă. Nici pînă azi nimeni nu poate răspunde la întrebarea de ce în chiar momentul declanşării conflictului unităţile moldovene n-au pus întîi de toate stăpînire pe satele Jura şi Mihailovka, sate cu populaţie majoritar moldovenească, situate în locul unde zona transnistreană a Republicii Moldova se subţiază pînă la 5 km ? Chiar şi unei personae ce nu e neapărat familiarizată cu arta militară îi este clar că acesta era locul cel mai vulnerabil al separatiştilor, ocuparea lui permiţînd frîngerea zonei separatiste în două.

Stimaţi colegi,

E ştiut faptul că orice înfringere militară importantă este examinată şi analizată în mod serios de o comisie de anchetă, comisie ce verifică comportamentul responsabililor militari şi politici, impactul deciziilor lor asupra mersului evenimentelor. Astfel de comisii sînt create şi pentru evaluarea unor evenimente politice ce au condus la pierderi de vieţi omeneşti. România vecină a creat o comisie pentru verificarea evenimentelor din decembrie 1989. Chiar şi orice mare accident aviatic sau naval este examinat minuţios, comportamentul echipajului fiind analizat în primul rînd. În conflictul de pe Nistru a naufragiat chiar Republica Moldova dar nimeni nu s-a oboist să ancheteze cauzele acelui dezastru. Aşa cum spuneam, ştim foarte bine cine a inspirat, organizat şi sprijinit conflictul din estul Republicii Moldova, dar nu ştim cine au fost agenţii voluntari sau involuntari ai intereselor străine la Chişinău, cei care au orchestrat din umbră eşecul operaţiunii de pe Nistru în primavara şi vara anului 1992. Este curios faptul că în Republica Moldova nu s-a pus niciodată problema anchetării celei mai mari crime înregistrate în scurta ei istorie — conflictul de pe Nistru. Au murit peste o mie de oameni, au fost răniţi peste patru mii, mii de persoane deplasate, pagube materiale directe şi indirecte extrem de importante, prejudicii considerabile aduse imaginii Republicii Moldova în plan politic şi economic. Şi în pofida acestui fapt Chişinăul oficial a evitat timp de 15 ani să lanseze o anchetă a persoanelor care în perioada conflictului au avut diferite responsabilităţi politice sau militare.

Stimaţi colegi,

Noi deputaţii social liberali considerăm că este cazul şi timpul să ştim cine, cum şi cu ce scop a influenţat aşa cum a influenţat deciziile şefului statului de atunci, cine a stat în spatele acţiunilor evidente de sabotaj reclamate cu diverse ocazii de cei care au luptat în 1992 la Coşniţa, Cocieri, Dubăsari sau Bender.

Unele voci de la Chişinău cer intentarea unor dosare penale cetăţenilor ruşi Smirnov, Maracuţa sau Antiufeev dar nimeni nu-şi pune întrebarea dacă nu cumva chiar la Chişinău ar exista persoane care ar putea fi învinuite de înaltă trădare şi culmea, s-ar putea ca unele din aceste persoane să fi fost în timpul conflictului de pe Nistru chiar în anturajul preşedintelui Mircea Snegur.

Stimaţi colegi,

Deputaţii social-liberali consideră că a venit timpul ca asupra acestui conflict să fie vărsată măcar puţină lumină, ca cel puţin unii din cei care se fac responsabili de crimă contra propriului popor să fie traşi la răspundere. Din acest considerent ne adresăm Preşedintelui Republicii, Parlamentului şi Procurorului General al Republicii Moldova cu solicitarea de a crea o comisie naţională de anchetă a evenimentelor din august 1991 — iulie 1992. Credem că această comisie ar trebui sa-i audieze şi pe şeful statului de atunci împreună cu consilierii săi pentru probleme de securitate şi apărare, şi pe şeful guvernului de atunci împreună cu miniştrii săi de interne, externe şi ai securităţii naţionale, şi pe responsabilii militari de la acea oră. Poporul trebuie să-şi cunoască eroii dar şi trădătorii. Lipsa de lumină în dosarul transnistrean face ca deseori eroii şi trădătorii să fie puşi de-a valma, în acelaşi ambalaj. Cei care s-au jertfit pentru ţară şi cei care au adus ţara ca jertfă se confundă. E timpul să ştim cine şi de ce a ordonat eliberarea lui Igor Smirnov în septembrie 1991. Cine şi de ce a abandonat comisariatul raional de poliţie din Dubăsari la începutul conflictului. Cine se face responabil de lipsa de coordonare a acţiunilor pe platourile de la Cocieri si Coşniţa. Cine sînt cei care au stat în spatele modificării mecanismului cvadripartit de negocieri. Cine e responsabil de aventura militară de la Bender. Cine sînt cei pe contul cărora trebuie să scriem vieţile a cca 1 mie de cetăţeni ai Republicii Moldova care şi-au pierdut viaţa în acele evenimente.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Facebook | Twitter | RSS

Creat de NeoNet